blog dedicat...

Tribunal. Sictir. Aer imbacsit de prea multele guri care-l respira. Una din cozile infinite, in urma carora descoperi ca esti doar la inceputul drumului. Ei zic..."vai a cercare Maria per Roma"...noi..."cautam acul in carul cu fan".
Un accent stalcit se strecoara de undeva din apropiere pana la mine. Ridic ochii. Nu este pentru prima data luna aceasta cand vad personajul. Si de fiecare data m-a studiat curios.
Dama la vreo 40 de ani, odata femeie frumoasa, cu ochi verzi si sticlosi de pisica salbatica, murdariti acum de fardul albastru intins cu neglijenta deasupra pleoapelor, parul mereu incleiat pe tample, cap mic deasupra umerilor lati de barbat, voce rugoasa si mers leganat. Astazi imbracata cu o haina alba care-i pune in evidenta "mijlocelul" tras prin...burlan, geanta cu firma la vedere, striga din toti rarunchii, de parca ar fi fost in mijlocul campului:
- Filippooo!!!? Filippo??! Vieni qua! Chi è l'ultimo?
(Cavolo!!! Ero proprio io...)
Il aseaza langa mine si-i ordona sa ramana acolo. Imi ascut urechile curioasa. Pana astazi fusesem convinsa ca era rusoaica, dupa duritatea consoanelor care-i ieseau printre dinti. Ma intrebam cum de-i mai are... Acum insa cadenta frazei, lipsa literelor duble, conjugarea verbelor ma determina sa-i dau ceva mai multa atentie. Astept sa se desfasoare...chiar in spatele meu. Ce noroc!!!
Este tot un lasa-ma sa te las intre ei. Ea, militareste, il obliga sa o asculte...deoarece domnul, cu evidente probleme de exprimare si probabil, eventuale in perceptia realitatii (dupa cum mi-am dat seama in trecut, ori de cate ori am avut ocazia sa-l vad in actiune), se tot agita. Nu intelege care-i este locul in rand, vrea sa treaca inaintea celorlalti, este foarte enervat de lentetea celor din jur. Ea se indeparteaza la un moment dat iar apoi incepe sa urle din celalalt capat al culoarului.
- Filippo...t'ammazzo!!! Vai al posto tuo! Filippo, vieni qua!!!!!!!!!
Din doi pasi ajunge langa el si-l trage de maneca, obligandu-l sa se aseze la locul pe care-l parasise cu doar un minut in urma.
- Filippo, stai qui!!!
Si-i da un sandvis, pe care-l scoate dintr-o punga mototolita in geanta cu firma la vedere. Domnul, ascultator caine, se aseaza langa ea si incepe sa-si infulece ratia.
O aud bolborosind in spatele meu, despre cativa trecatori...
" - Hai visto i napoletani???
Pieni di soldi... Soltanto roba firmata.
Hanno soldi i napoletani.
Un po droga.Un po affari... Furbi i napoletani..."
In timp ce "doamna" isi recita rolul iar ceilalti asistau stramband din nas la spectacol, ma pali in moalele capului un cuvant romanesc, articulat, in toata splendoarea lui. Ii scapase "doamnei"...
Era certitudinea pe care nu as fi vrut sa o am. M-am oprit putin, am respirat adanc, am luat in calcul posibilitatea de a o arunca pe amarata in Tevere, cu un bolovan de gat, apoi...am oftat si m-am afundat intr-o resemnare profunda.

La urma urmei fiecare padure cu uscaturile ei. Toti avem locul si drumul nostru pe lumea aceasta... Iar eu sunt si voi fi intotdeauna mandra ca sunt romanca!



P.S.: Pentru ca eu sunt un simplu spectator, las locul celor care au intr-adevar ceva de spus...
Fito y Fitipaldis - "Cerca de las vias"



"Abrazado a la tristeza"

(what are we going to do with it?..)

Motto: "Setos iti beau mireasma si-ti cuprind obrajii
cu palmele-amandoua, cum cuprinzi
in suflet o minune.
Ne arde apropierea, ochi in ochi cum stam.
Si totusi tu-mi soptesti:"Mi-asa de dor de tine!"
Asa de tainic tu mi-o spui si dornic, parca-as fi
pribeag pe-un alt pamant

Femeie,
Ce mare porti in inima si cine esti?
Mai canta-mi inc-o data dorul tau
sa te ascult
si clipele sa-mi para niste muguri plini
din care infloresc aievea-vesnicii."
Lucian Blaga - "Dorul"

Iubirea...dorita cu sete de toti, cantata si incantata de condeiul intregii lumi, farama din dragostea Lui conoscuta, dar recunoscuta atat de rar...pentru ca El nu ne-a lasat pe lume sa fim singuri!
Iubirea...acea misterioasa emotie care intr-o dimineata iti sfarama portile sufletului, iti revarsa zambet larg pe chip si lumina incantatoare in ochi, patima in inima si neinfranare in ganduri...
Indraznesc sa cred ca acest cuvant folosit atat de mult incat uneori isi pierde sensul si rostul, cuprinde in el, la fel de clar precum seninul cerului de mai, cunoasterea ta si a celui drag, unirea nu numai a drumurilor cat si a gandurilor, a dorurilor, cuprinde renuntare si daruire totala, curajul de a pune sufletul in palme si de-ati face casa din sperantele care s-au strans nod in jurul celui ales.

Iubirea stie de alb sau negru! Niciodata de gri. Nu pentru ca nu este iertata greseala, caci traind invat sa iubesc. Ci pentru ca iubirea noastra se reflecta in ochii celui drag, se masoara in fericirea sau nefericirea pe are i-o presaram in suflet, in linistea pe care i-o aducem in casa si in viata. Pentru ca aceasta farama de rai nu-ti cere decat sa dai! Sa dai din suflet pentru suflet... Nu cunoaste jumatati de masura, nici tu si eu, ci doar noi...
Asociez acest cuvant cu zorile care ma reinnoiesc mereu, siguranta din timpul furtunii si linistea ce-i va urma, imaginea bunicilor mei care, dupa o viata impreuna, nu stiu sa stea unul fara celalalt, stralucirea cruda a diamantului, pe care nu o poti pierde cu nimic.
Caci, in amurgul vietii, vom intelege ca peroana iubita ne-a fost si casa si masa, si curaj si dor, ne-a fost faclia pe care Dumnezeu ne-a daruit-o pentru a nu pierde drumul in noptile noastre!

...aud soneria telefonului ca prin vis si, ca de obicei in fiecare dimineata, fac nazuri inainte sa ma strecor afara din paturi... Frig si urat si mi se stramba nasul a greata...Nu-mi vine sa las din nou casa pentru a parcurge cateva zeci de chilometri spre Roma...
Si totusi...ajunsa in prag imi trece aceasta stare. Asa mi se intampla mereu.
Ador zorile in orice anotimp...insorite, sub ploaie sau albe si tacute. Ador cantecul privighetorilor si vantul taios care ma zgarie pe obraji in perioada aceasta si zgomotul pasilor mei zdrobind linistea inceputului unei alte zile. Nu stiu de ce, dar intotdeauna zorile ma fac sa ma simt mai puternica, ca si cum as renaste odata cu lumina noua care ma invaluie!
Si ma simt astfel in fiecare dimineata, de trei ani incoace...
Iata-ma-s gata din nou de drum...adica de somn, incalcita pe bancile mijloacelor de transport:)...In ultimul timp, inca atat de profund ca au inceput prietenii sa-si rada de mine, ca pic in toropeala precum un pui de gaina...
Roma, orasul etern, piatra cubica si trafic, smog si oameni multi, de toate nationalitatile si...joaca...daca tot ai intrat in hora!
Mi-e clar ca nu am chef astazi...nu am chef sa ma plimb prin birouri, sa vorbesc tot timpul italiana... De fapt, nu am chef sa vorbesc pur si simplu.
Si astazi nu am rabdare si stiu si de ce...
Drept rezultat, spre ora pranzului ma infoi in fata unui bunicut avocat care, in loc sa ne invete buna purtare si respectul fata de ceilalti, incearca sa ne prosteasca in fata... Se termina totul cu un zambet pe buzele mele si ale grefierilor care asistasera la scena...nu insa si ale "invinuitului". Imi ramane totusi un gust amar...sper sa nu ajung si eu asa la batranete!
Pauza de pranz. Doamne, cat vorbesc ale mele colege! Desi sunt muta din fire, dupa al meu tata, saracul, pot spune ca ori am pierdut eu simtul realitatii ori colegele mele au o samanta de vorba cum n-am mai intalnit pana acum. Si nu este prima data cand gandesc acest lucru... Astazi cuvintele lor dulcegi imi zgarie timpanul si sensul lor nu vrea deloc sa patrunda pana la creierul meu. Imi zic in mine - iar am pierdut o reteta extraordinara din bucataria italiana si ma oftic putin. Dar nu indeajuns pentru a ma intoarce la ele. Raman suspendata undeva, intre ele si calculatorul care ma leaga de prietenii mei de acasa. Din gesturile pe care le face, imi dau seama ca una dintre ele povesteste, pentru a suta oara, cum i-a dormit cainele azi-noapte si cat este de extraordinar dragul animalut de companie. Foarte frumos...doar ca deja am invatat partea asta...
Imi urmaresc o parte din ganduri...fara sanse insa de a ajunge la o concluzie... Deja m-au bagat in mijloc si trebuie sa raspund.
Dupa-amiaza...orele 16.00 trecute. N-am mai rezistat si am plecat...la posta. Scuza pentru a face o plimbare pana in apropierea Catedralei Sfantul Petru. La intoarcere ma opresc o clipa in Piazza del Risorgimento. Privesc intr-un colt stiut de mine si parca-mi vad prietenii, asta-vara, asezati sa bea ceva inainte de a se intoarce acasa. I-am ajuns la ora pranzului si i-am condus pana la intrarea la metrou. Imi amintesc si acum cat as fi vrut sa plec cu ei sau cum as fi vrut sa intru in pamant sau sa-mi scot inima din mine ca sa nu mai am senzatia aceea de singuratate si de parasire.
Acum, din apropierea acelui loc...vad Muzeul Vatican si, undeva in spate, Cupola Catedralei Sfantul Petru. Este amurg de iarna rosiatic si bland... Trecatori infasurati in propriile ganduri... Doar stolurile acelea nesfarsite si galagioase, ce s-au oprit in palmierii din fata mea, par sa tulbure mersul lumii...
Noaptea se lasa apasatoare, felinarele se aprind si totul in jurul meu capata o infatisare ireala, sub aceasta lumina difuza... In departare s-a aprins si Cupola... fermecatoare flacara galbuie, ce parca strajuieste mormantul Sfantului Petru si misterele lumii...
Ma indepartez aproape cu spatele, cu ochii la Cupola... Mi-ar fi placut sa fi avut un aparat de fotografiat in acel moment!
Peste doua ore reincep calvarul intoarcerii spre casa. Si din nou...metroul si coatele care ma inteapa in rinichi si domnul acela care ma fixeaza si imi vine sa-l intreb de ce. Intorc capul si gata. Nu mai este.
Autobuz, aglomeratie si ploaie de zici ca s-a spart cerul. Adorm sfarsita...cu capul usor intr-o parte, langa un domn trecut de a doua tinerete. Dupa cel mult douazeci de minute ma trezesc. Soc. Pentru prima data de cand calatoresc in acest fel, ma sprijinisem pe umarul persoanei de langa mine. Si nu numai! Dormeam linistita cu capul cuibarit precum un copil ce cauta bratele mamei! Ma inrosesc pana in varful urechilor si imi cer scuze intr-o italiana stalcita... Domnul se intoarce, ma priveste cu ochi blanzi, imi zambeste si incepe sa-mi vorbeasca romaneste... "stati linistita ca nu s-a intamplat nimic. Nu ma gandesc eu la rau. Eu sunt om la locul lui! Si este de inteles...caldura, lumina slaba, ploaia de afara...este normal! Inteleg apoi...oameni necajiti!..." Si imi ofera din nou umarul pe care dormisem atat de frumos.
L-am privit indelung si i-am multumit frumos, chiar daca nu am mai profitat de sprijinul oferit... Am adormit insa din nou iar cand m-am trezit nu-l mai aveam langa mine... Parca ar fi fost un vis...
Ajung acasa...si este dupa gandul meu. Ma asteapta mama cu focul in camin si mancarea calda. Ne vedem atat de putin ca nu stie cum sa mai faca sa petreaca putin timp cu mine.
Casa noastra...casa de imprumut...poarta acum o parte din noi. Icoanele aduse de acasa si candela aprinsa si cartile si fotografiile prietenilor mei si calendarul din bucatarie...si mirosurile imbietoare cand gateste mama...si noi, cu sperantele si durerile noastre...
Stau acum in fata caminului cu o cana mare, mare de ceai in mana si privesc focul care inca mai palpaie...si jarul ramas in urma arsurii... Aud, aproape de mine, cantul lui Liviu Vasilica...
Mi se arcuiesc buzele a zambet. Eu m-as putea rezuma in cateva cuvinte...
Romanca...molcoma, multifunctionala, poliglota, zambitoare cand este luata cu binele si incapatanata ca un catar chiar si cand i se arata doar batul...cauta loc de viata!
Inconvenient: lipsa bucata considerabila din suflet!
Lasata acasa!

Am inchis ferestrele sufletului
Am zavorat bine obloanele
Si am inceput sa scotocesc
...dupa lumina din inima mea...
Ce tacere adanca, atunci cand ramanem cu noi...
Si cu Dumnezeu...daca-si face mila de noi!

N-am crezut pana acum ca prostia doare...
Da, Domnilor, ma doare o parte din podoaba pe care o port pe umeri de mai bine de 27 de ani!
Ma doare partea aceea care nu ma ajuta atunci cand ma emotionez si nu-mi mai amintesc nici numele (tabula rasa - cum zicea profesoara mea de chimie din generala), cand mi se usuca gatul iar cuvintele ma zgarie cand trebuie sa iasa... Ma doare partea aceea care refuza sa-mi controleze nervii faciali atunci cand, incercand sa-mi stapanesc aceleasi emotii, simt un nerv mic, mic zbatandu-se la baza nasului meu carn si smicindu-mi ochiul, care se micsoreaza nesemnificativ... pentru interlocutor... Incepe subit o lupta nevazuta intre mine si mine...iar cuvintele persoanei din fata mea raman, plutind, undeva in afara ariei de actiune a creierului meu... In acel moment ma gandesc doar la cat de schimonosita ar putea fi fata mea si ma cert cu ochiul pe care ma chinui sa-l tin la locul lui si cu nasul care, mi se pare mie, imi ridica buza a ranjet...
Ma doare...partea aceea din creier care, din cand in cand, ma determina sa sufar de sindromul mioritic, sindromul fatalistului care nu se gandeste insa ca Dumnezeu iti da, nu-ti baga si-n traista!
Este, Domnilor, aceeasi parte care ma face sa fiu mai capoasa si mai indaratnica decat un asin sau ma intarata sa masor, uneori, distanta de la drobul de sare pana la capul meu:)...
Amaratul asta de drob de sare chinuie mai mult pe prietenii mei dragi, care imi tot deseneaza evidentul, decat pe mine insami. Pana cand ma vor trimite, intr-o buna zi...cu tigaia mea cu tot:)...
Ma doare, Domnilor, o parte de cap...
Bucata aceea pe care am izbit-o cu sete azi-noapte de usa sifonierului, de mi s-au lipit carliontii de tample si m-am prelins spre pat precum o frunza moarta in bataia vantului! Asta doar pentru ca am calculat gresit distanta dintre pat si usile dulapului de deasupra...
Eh, unde nu-i cap...

...Ne trezim toti in dimineata vietii noastre cu sacul mai plin sau mai gol, cu nevoi mai multe sau mai putine, dupa cum a vrut Doamne-Doamne pentru fiecare dintre noi.
Si iata-ne in targul vietii, cu suflet dezgolit si plin de speranta, in cautarea celor trebuincioase, dupa nevoia fiecaruia...dragoste, bani, prietenie, pozitie sociala, putere, recunoastere, binele comun, idealuri marete, posteritate...sau, poate, doar implinire si impacare...daca intelegem ceea ce face sufletul nostru sa-si gaseasca linistea...
Am facut o plimbare prin targul vietii...
Doamne...cati suntem!!!
Iata...intr-o parte pe copila-femeie cumparandu-si cele trebuincioase pentru nunta, fericita sa joace un rol pe care nici ea nu-l cunoaste bine. Priveste cu ochi curati omul care ii va darui fericirea sau nefericirea. La o taraba stau ingramaditi foarte multi oameni...se bucura de ceea ce au in fata...o bere, un mic, o tigara, un prieten cu care pot vorbi, o femeie care ii asteapta.
Vai...ati vazut acele domnite bine care isi sfasie sufletul pentru o farama de dragoste incerta?? Cine va castiga oare?
Sau pe domnul acela care opreste fiecare trecator pentru a-i explica cum ca el nu are nevoie de nimeni si de nimic, ca viata este frumoasa asa cum este... Si totusi...sunt toti mult prea grabiti pentru a intelege ca vorba lui este, de fapt, un strigat de ajutor!... Unii cersesc un banut, altii o mangaiere...
Si apoi...femeia aceea extraordinar de frumoasa care a vandut pe aur ceea ce nu merita nici macar o bucata de arama.. Bietul cumparator...cand isi va da seama! Sau, sa zicem mai bine, biata domnita saraca... Nu intelege ceea ce a facut.
Apoi...toti acei oameni a caror limba nu o vorbesc... Ce-or cauta aici? Cum o fi lumea lor??? M-am oprit putin...sa-i ascult. Sa-i inteleg. Si nu mi s-au parut cu nimic diferiti. Oameni si ei, ca si mine...cu dureri si sperante, cu frumos si urat, incercand si ei sa aleaga ceea ce le este mai potrivit din marea invalmaseala...
Am facut o plimbare prin targul vietii...si ceea ce am pus in sacosa mea nu era de-ajuns pentru a purta acasa. O sacosa mica si saracacioasa, care s-ar fi putut umple foarte usor...
Si am luat-o de la capat...
Dar...unde sunt toti? Nu mai sunt domnitele care se certau... Si barbatii isi tin doamnele lor aproape acum... Si mananca impreuna. Iar copila-femeie este femeia-mama acum si doamna aceea...ce s-o fi intamplat cu ea?!.. Cert este ca, daca nu este aici, nu mai are nevoie sa ofere sau sa cumpere. Toti cei pe care i-am intalnit odata, acum cauta altceva...nevoile lor i-au indreptat spre alte locuri pe care eu inca nu le-am descoperit...
Doar domnul acela singuratic inca mai explica eternilor trecatori ca el nu are nevoie de nimeni...poate doar de cineva care sa-l asculte...
Alti oameni, mai mult sau mai putin aceleasi obiceiuri, as putea spune... Ce mica este lumea!
Imi privesc sacosica pricajita si ma gandesc...ma voi intoarce acasa de data asta???
Acasa...cum este acasa? Unde este acasa?
Acolo unde te poarta sufletul, unde nu mai ai nevoie de nimic, acolo unde putinul devine mult si greul devine acceptabil si unde o mangaiere iti sterge lacrima ca si cum n-ar fi fost nicicand... Acasa ar trebui sa pastram tot ceea ce avem nevoie...
Si imi reincep plimbarea gandindu-ma...pe langa cei nehotarati viata trece mult prea repede!

"The road makes us go on"...eu as spune insa ca, inca din momentul in care stam copacel, incepem sa invatam si sa alegem in fiecare clipa drumul nostru...chiar si atunci cand o facem cu pasi marunti si nesiguri...
Ma intrebam insa...
Cum ar fi oare daca aceste cuvinte, flori irosite pentru a ne infrumuseta trairile, s-ar ascunde intr-o buna zi...si nu ar iesi la iveala decat pentru a descrie frumosul din suflet iar nu dorinta de frumos a sufletului nostru? Ce tacere profunda s-ar lasa peste noi...
Cum ar fi daca mainile noastre s-ar intinde doar pentru a aduce sau a cere mangaiere si niciodata palma ni s-ar strange in pumn sau degetul s-ar indrepta acuzator spre greselile altuia? Ati intors vreodata si celalalt obraz? Eu...nu, din pacate. Ma inec intotdeauna in propriul orgoliu.
Cum ar fi daca zambetul nostru ar oglindi lumina din inima noastra si ar aduce caldura in sufletele celor din jurul nostru? Cum ar fi daca nu am vrea sa lasam uitarea sa se astearna peste cei care nu ne sunt aproape sau nu ne vor mai fi niciodata...daca nu ne-am lasa purtati de valurile acestui secol??..
Cred ca toti pastram, intr-un colt de viata, visul nostru frumos si sincer, o speranta oricat de plapanda, lumina care nu se pierde niciodata!...Tovarasul nostru fidel de calatorie...atunci cand "suveranul Timp" isi spune implacabil cuvantul pentru fiecare dintre noi...

Se apropie Decembrie. Si sper ca anul acesta sa fac bulgari de zapada acasa si sa ascult colinde multe, multe si sa zambesc si cu ochii si cu inima. Pentru ca spun de pe acum...tuturor celor dragi sufletului meu...ce dor mi-a fost de voi! Si ce dor imi este tot timpul de voi!