blog dedicat...

"Iubesc ploile, iubesc cu patima ploile,
Innebunitele ploi si ploile calme,
Ploile feciorelnice si ploile-dezlantuite femei,
Ploile proaspete si plictisitoarele ploi fara sfarsit,
Iubesc ploile, iubesc cu patima ploile,
Imi place sa ma tavalesc prin iarba lor alba, inalta,
Imi place sa le rup firele si sa umblu cu ele in dinti,
Sa ameteasca, privindu-ma astfel, barbatii.
Stiu ca-i urat sa spui "Sunt cea mai frumoasa femeie",
E urat si poate nici nu e adevarat,
Dar lasa-ma atunci cand ploua,
Sa rostesc magica formula "Sunt cea mai frumoasa femeie".
Sunt cea mai frumoasa femeie pentru ca ploua
Si-mi sta bine cu franjurii ploii in par,
Sunt cea mai frumoasa femeie pentru ca-i vant
Si rochia se zbate disperata sa-mi ascunda genunchii,
Sunt cea mai frumoasa femeie pentru ca tu
Esti departe plecat si eu te astept,
Si tu stii ca te astept,
Sunt cea mai frumoasa femeie si stiu sa astept
Si totusi astept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Si toti trecatorii adulmeca ploaia sa-i simta mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poti sa te indragostesti fulgerator,
Toti trecatorii sunt indragostiti,
Si eu te astept.
Doar tu stii -
Iubesc ploile,
Iubesc cu patima ploile, innebunitele ploi si ploile calme
Ploile feciorelnice si ploile-dezlantuite femei..."


Ana Blandiana

...pierduti in involburata noastra viata, "intr-o epoca decadenta ascunsa sub masca unei asa-zise renasteri", nu mai suntem capabili sa zambim sincer, sa dam fara a cere nimic, sa distingem binele de rau, sinceritatea de falsitate, zambetul de ranjet, nevoia de interes... Purtam inima grea de pamant si mergem pe drumul nostru fara a privi sau intelege pe cei din jur...fara a gandi ca florile pe care le oferim le vom primi inapoi indoit, intr-un moment al vietii noatre...

P.S.: Multumesc din suflet tuturor celor care mi-au oferit flori si un zambet sincer atunci cand aveam nevoie!

...imi picura acest inceput de toamna dulce si ciudata melancolie in suflet... Caci nu-mi mai simt inima golita ca alte dati si nici nu ma mai intristeaza constientizarea inceputului si sfarsitului din toate sau amintirea celor pe care nu-i mai am alaturi...ci ascult linistita bataia ploii in fereastra si suieratul vantului si simt in preajma-mi frenezia vietii, graba tuturor spre tot si nimic, fara a sti efectiv incotro ne indreptam... A trecut si un alt imaginar sfarsit al lumii si realitati sociale astazi puternic mediatizate, maine vor purta deja un ecou din ce in ce mai slab...a trecut o alta zi spre inceputul vietii nepotului meu si o alta zi din viata celor care deja suntem aici.

Astazi nu vreau sa ma gandesc la nimic, nu vreau sa vad nimic...nici sa-mi pictez in cuvinte impresiile sau starile de suflet...ci vreau doar cu soarele in par, cu geaca mea galbena precum puii pe care nu-i mai lasam din mana in curtea bunicii si care, parca, sfideaza toamna ce va veni...sa ma plimb mult, mult si sa zambesc vietii!... Pentru ca ma simt vie, pentru ca sunt tot ceea ce am trait pana acum si ii multumesc lui Dumnezeu pentru tot, pentru ca vreau, la sfarsitul calatoriei mele, sa nu am mainile goale...

sau domiciliul meu actual sau, mai bine zis, a doua mea casa! As avea multe de zis despre acest loc in care am poposit acum trei ani...dar stiu ca nu ar fi o viziune obiectiva.
Cert este ca ma ajuta sa scap de haosul Romei, ca ador ivirea zorilor si cantecul privighetorilor, vantul care se strecoara taios printre cladirile vechi si mirosul de foc de lemne iarna, tarziu, cand ajung acasa...
Dar las mai bine sa vorbeasca imaginile surprinse de prietenii mei, asta vara...
Acum, aici, se simte deja miros umed de inceput de toamna...

sau...pe romaneste, nu ma dau batuta!
Cred ca toti avem parte de acele zile la sfarsitul carora am vrea sa nu fi iesit nicidecum din casa, cand avem senzatia ca se impiedica toti de noi si se umfla in pene ca sunt "mai mai" decat noi... Si inveti sa surazi amabil, cat te tine, sa suieri vorbe dulci printre dinti, in masura in care o don'soara le poate spune..si, pana la urma, te retragi in spatele unei indiferente acute.
Intorcandu-ma acasa meditez, atat cat durerea de picioare ma lasa sa-mi indrept gandurile spre altceva... Ce voi spune cand dragii mei dragi, de acasa, cu care eu ma mandresc atat de mult si care se mandresc cu mine, ca "invata fata prin straini"...ma vor intreba, peste ani, ce am facut eu atata timp aici... Voi avea, oare, curajul sa raspund "eh...am purtat gentile altora, mama, ca n-am avut loc de altii mai mari sa-mi cumpar si eu una!"??
...Cobor in satucul meu invaluit deja in umbra, strabat ulita spre casa in varful picioarelor, mananc...fara sa simt gustul mancarii pregatita cu mult drag si...adorm cu nasul in bratele mamei, care ma mangaie incet, incet pe par...Nu insa, inainte de a murmura... "Sa ma trezesti, ca trebuie sa mai citesc."...Si trec, pentru o clipa, in lumea viselor, cu gura incet intredeschisa, cu buza inferioara usor "ingreunata", ca atunci cand eram mica...si tata imi zicea "ai pus buza..." Ce m-ar mai zdruncina el, de-ar sti gandurile mele de acum...
...Mama doarme deja...iar eu ma intorc spre carti, sperand sa descifrez ceva mai mult din paginile pe care le am in fata...
Speranta moare ultima!

...De mic copil ma lasau fara cuvinte acele femei delicate si misterioase, ce se pierdeau printre fustele lungi si extrem de elegante...care miroseau a flori si aveau voce blanda si maini calde cand te mangaiau pe obraji...
In adolescenta-mi visatoare, ma incanta imaginea aceleiasi femei misterioase si blande, femeia cuceritoare si hotarata pentru care familia era capataiul, femeia care avea nevoie de protectia barbatului ei in primul rand pentru ca era femeie si nu o persoana slaba, pentru ca asa era lasat de Dumnezeu... Barbatul sa fie capul!...
Apoi...am crescut...
Misterioasa...n-am reusit niciodata sa fiu... In primul rand pentru ca fata-mi toanta este atat de expresiva, incat mi se desluseste si cel mai mic gand care m-ar putea tulbura... In al doilea rand pentru ca Doamne-Doamne m-a impodobit cu anumite trasaturi de caracter care fac sa dispara tot presupusul cuceritor mister... Unde ar mai ramane acesta daca eu, vorba romanului "ce e-n gusa..."
Am pastrat insa intr-un coltisor imaginea acelei femei blande, "de pus la rana", a femeii care se daruieste cu tot sufletul pentru simplul fapt ca iubeste, a femeii mama care face sa infloreasca tot ce are in preajma. Port inca in suflet ideea casei calde care te asteapta, focul din vatra, mirosul de placinta cu mere, o cana imensa cu ceai... Si linistea... Linistea pe care ti-o ofera casa ta, familia ta, caldura primita din sufletul celei care iti pregateste totul cu drag din drag...
De ce am scris astfel aici?...pentru ca ieri am citit un articol despre femeia crestina, despre datoria ei alaturi de sot si familie, despre cum trebuie sa trecem prin viata asta sprijinindu-ne reciproc si daruindu-ne unul celuilalt. As exclama, acum, precum batranii... "Eh...frumoase vremuri..." acelea in care fiecare lucru isi avea locul lui, in care libertatea nu era gresit inteleasa, cum de multe ori se intampla astazi, in care inca mai erau respectate anumite valori... Daca au fost vreodata respectate..si nu au ramas decat la stadiul de idealuri imposibile, stele atat de indepartate de firea noastra nestatornica. Caci indraznesc uneori sa gandesc ca, de fapt, in aceasta epoca, marea schimbare este in primul rand faptul ca a disparut rusinea... Prin urmare, ne alegem fiecare o insiruire de pacate favorite pe care le declaram mandri in fata lumii, pentru ca toti suntem liberi sa fim ceea ce vrem! Mii de contradictii...la care eu, cel putin, nu sunt capabila sa gasesc explicatia.
La urma urmei aceasta insiruire inutila de cuvinte nu reprezinta decat amintirea unui vis...
Femeia cu sufletul cald, care a invatat sa lupte cu drag si sa surada vietii...femeia care iti aduce in casa soare si miros de flori si multa liniste in suflet...femeia care isi stie rostul dat ei de Dumnezeu...
Toata admiratia mea pentru acele femei!

pfff... Tocmai am descoperit http://whitelegionknightsitalia.blogspot.com/, care este nici mai mult nici mai putin decat site-ul Ku Klux Klan - European Division, organizat ca un fel de cronica nationala a infractiunilor comise de straini in Italia. Foarte bine documentati, ce sa zic...
Imi amintiti, va rog, in ce secol suntem?... Am pierdut pierdut pentru o clipa notiunea timpului... Din cauza gretei care m-a cuprins...

Se pare ca doar oamenii umili, simpli, educati si cu frica de Dumnezeu isi mai aduc aminte de vechea zicala..."fiecare padure cu uscaturile ei", foarte cunoscuta dealtfel si aici!