blog dedicat...

Ah...desfrunzirile care ne bat din nou la geam...
Desfrunzirile fiecarui an, ale fiecarei toamne, sfarsitul din toate lucrurile... Padurea capata culoarea pamantului, pamantul culoarea ruginei umede. Ploile furioase ne poarta in gand vara zgomotoasa. Stim ca atunci cand se vor aseza si albastrul se va sterge, cand ritmul picaturilor va incepe sa ne numere ceasurile din zi si ne va adormi greu visurile, toamna isi va face definitiv loc si pe ulita noastra. Mirosurile de hambar plin, de struguri aromati si imbatatori, rujele de toamna si apusurile sangerii...
Dimineata ulitele zac inca lipicioase si umede, se cerne racoarea cu mirosuri imbietoare si ceata sterge contururile lucrurilor, intristand lumina felinarelor si amestecand umbrele noastre cu pamantul.
La mia bella Roma isi canta nemurirea sub frunzele care ii acopera grabite aleile, porumbeii isi scutura si aduna aripile si se zgribulesc sub razele calai, calatorii stranuta si isi strang hainele inca varatice in jurul lor, ori de cate ori ii atinge cate o picatura prea rece de ploaie. Pe ici colo cate o turista mai indrazneata si nu numai turista, isi dezvaluie delicios gambele arse de soarele mediteranean si pielea fina si uscata de prea multa sare...
Vine tarziu toamna aici. Daca la noi pantofiorii sunt deja la usa si ne ascundem sub un pulover lejer si ascultam nostalgic ploaia care mocaneste la ferestre, aici mandrele in cizme, pantaloni nepermis de scurti si cate un tricou haios iti dau senzatia de eterna sarbatoare iar pustanii isi impart ultimele clipe de septembrie intre primele zile scoala si marea inca primitoare si contrasteaza cu natura care ii precede si le vesteste sfarsitul unei alte veri...
Romanii asteapta octombrie cald si bland, cu lumina slaba si melancolica peste cladirile seculare, cu pelerina noptii invaluind din ce in ce mai mult minunea zilei, cu oameni amortiti, indecisi intre a profita de reducerile inca ascunse prin colturi de magazine sau a-si recastiga ritmurile ratacite cu sarbatorile verii.
Roma are un suflu aparte. Nu am vazut alte mari orase, este adevarat, dar vechiul si noul ei continua sa ma izbeasca in fiecare toamna. Precum o carte de istorie etern deschisa, toamna ii respiri secolele ce isi desfasoara maretia in fata ta si iti simti micimea trecatoare... Dar frenezia cu care iti da foc la vene te face sa intri in jocul imbatator al fiecarei metropole, al romanilor stresati incepand cu nodurile care incurca traficul in fiecare dimineata... Bottle neck!...daca imi este permis sa adaptez un termen pentru acele puncte unde acestia incep sa-si citeasca ziarele, sa asculte muzica sau sa isi lustruiasca manichiura si sa-si retuseze chipul, pana se proptesc in bara din spate a colegului de suferinta...care tocmai in acel moment privea in oglinda retrovizoare un rasarit de foc...
La mia bella Roma, femeie capricioasa si plina de mister, cat de curand, o voi impacheta frumos, frumos, cu fiecare coltisor sau ulita pasita, cu fiecare zambet, cu fiecare nerv intins precum o coarda de chitara, cu fiecare nostalgie...si o voi aseza in buzunarul amintirilor.
Toamna aceasta imi numar bobocii...

...Uitasem de noptile tacute sub covorul de stele mancat de varful copacilor, uitasem de luna noua-n rasarit, felie taiata dintr-un vis neterminat inca, uitasem de senzatia racoroasa lasata de muschiul umed si molatic pe calcaiele incinse de mers...
Si padurea in haina de august, cu varfoare ingalbenite de caldul uscat ce zace inca peste noi si prunele varatice acrisoare, raspandite peste valcel si mirosul de frunze arse care prevesteste parca toamna ce va veni...

Am ratacit pret de o privire peste aceste fotografii si zecile pe care le-am facut, mi-am numarat frunzele si clipirile si gandurile bune sau rele si mi-am inghitit tristetea. Da, stiu. Floarea sau copacul pe care vi-l arat eu aici sau poteca sau seninul meu nu sunt si ale voastre. Si insami eu, cu fiecare an care se asterne peste mine, persoanele sau lucrurile le vad mai aproape sau mai departe dupa haina pe care o imbraca sufletul meu.
Dar ce ma trage acasa este faptul ca in fiecare frunza, in fiecare floare, in fiecare piatra, in fiecare poteca, in fiecare vara verde mi-am scris viata. Si pierduta intr-o nostalgie ametitoare tot incerc sa regasesc senzatii si sentimente pe care pastrez adanc ascunse in mine.
Va mai veni inca un septembrie si inca un foc de Sfantul Dumitru si o ploaie marunta si innecacioasa peste aleile targului meu drag. Si Duminica se va auzi din nou Sfanta Liturghie in Biserici si poate rasaritul imi va fi mai greu, acolo unde imi vor colinda picioarele in lumea asta. Stiu ca vreme trece, vreme vine si ca maine voi deveni o alta farama de amintire dar nu-mi voi ostoi setea pana nu ma voi opri si imi voi ingropa gleznele in pamantul unui vis realizat, in pamantul unde-mi canta inima.
Lucrurile iau forma noastra si dispar odata cu noi. Este...umilitor cum, dintr-o data, la moartea unui om, totul devine, poate, folositor pentru realitatea altuia si cum ramane utilitatea si dispare personalitatea... Atunci intelegi ca, de fapt, mirosul tau se cerne in aerul fiecarei dimineti ce se va ivi dupa tine, chitara se va odihni intr-un alt colt, pisica va manca din alta palma, cartea cu dedicatie o va citi un altul pentru care acele randuri nu sunt miscatoare de suflet si ceea ce ai fost dispare incet, incet din natura lucrurilor... Si totusi ne legam de ele pentru ca sunt oglinda noastra si in tot ceea ce facem incercam sa gasim un sens pentru ca nu intelegem sensul Vietii din noi...
Ea ne indeamna sa lasam in urma un zambet de copil, o mana de om, o farama de gand scrisa sau descrisa, o speranta sau un dor... Suflete nascute din Suflete sau ganduri si zambete din inima...