Motto: "Somnul ratiunii naste monstri" - Goya
Ieri dimineata un...individ mi-a zambit gaunos si mi-a vorbit ca si cum ne-am fi cunoscut de-o viata si ar fi urmat sa facem o plimbare relaxanta impreuna... Am tacut cu ochi curiosi si, dupa ce a disparut din raza mea vizuala, mi-am indreptat privirea spre amica mea. Aceasta s-a multumit sa-mi raspunda "non sta bene"...
Dejà-vu...dejà senti... Cuvinte discrete menite sa ascunda ceea ce toti vad si nu vor sa recunoasca, una dintre maleficele boli ale societatii noastre. Cuvinte pe care le-am auzit cu ceva timp in urma decriind starea unui alt individ care si-a potcovit trecerea pe lumea cealalta cu praful alb care i-a plesnit venele prin care ii curgea viata. Avand in vedere conditia sa din ultimul timp, poate ca prapaditul si-a facut, intr-adevar, o favoare... Mai greu va fi de amaratul de copil caruia neputinta parintilor i-a furat un frumos inceput de viata.
Si mi-a fugit apoi gandul la discursul vivace al unui coleg intamplator de furculita si pahar in ceea ce priveste substantele halucinogene, prelucrate sau in stare naturala, utilizarea lor de catre anticele civilizatii maya si efectul benefic asupra mediei inteligentei acestora, sursa de inspiratie a "poetilor blestemati" si transformarea lor in modalitate excesiva de relaxare/distractie incepand cu secolul XX. Interesant si infiorator discurs asupra urmarilor dependentei.
O buna prietena de-ale mele ar fi spus sec..."sunt din alta poveste..."
Eu ieri, ca si in alte momente in care mi s-a intamplat sa aud dar niciodata sa vad asa ceva, in ignoranta mea, nu m-am putut opri sa nu-mi inchipui "vinovatul" tragand pe nas praful alb al viselor sale, spargandu-si venele pentru un colt de uitare. Si s-a facut noapte in mintea mea...
De ce-ul neinteles si-a tesut panza cu atat mai des cu cat am vazut capetele intorcandu-se stanjenite, privirea ascunzandu-se neputinciosa sub gene si cuvintele iesind spontan, mai mult sau mai putin aceleasi in toate limbile..."non sta bene"...
De ce?
De ce nu-ti sunt de ajuns mangaierea parintilor, privirea galesa a femeii de langa tine sau scancetul copilului tau care iti cauta bratele, cerul senin si briza marii, calatoriile sau cunosterea, lupta fiecarei clipe? De ce nu-ti sunt de ajuns emotiile care iti framanta sufletul, bucuriile si iubirile, tristetile si dezamagirile?
De ce nu-ti plesneste inima respirand viata, dand si incercand sa iei cat mai mult si te retragi intr-un colt gaunos al mintii tale tragandu-ti visele pe nas sau murdarindu-ti sangele cu cenusa lor??
Aceasta plaga nenorocita a timpurilor noastre, asemenea foamei de carne si destrabalare sau a celei de stapanire - ia lumina din ochii celor care uita sa traiasca, care devin astfel carcase ale unor suflete invinse de ele insele, de visele lor pierdute.
Traiti, oameni buni, ca nimic nu-i mai frumos decat o clipa incarcata de dor sau de dragoste, de tristete sau amaraciune, aburdul vietii care ne fura nisipul din clepsidra noastra...orice lucru neinsemnat care ascunde in el o farama din infinitul pe care nu avem puterea de a-l intelege.
