blog dedicat...

"Iubesc ploile, iubesc cu patima ploile,
Innebunitele ploi si ploile calme,
Ploile feciorelnice si ploile-dezlantuite femei,
Ploile proaspete si plictisitoarele ploi fara sfarsit,
Iubesc ploile, iubesc cu patima ploile,
Imi place sa ma tavalesc prin iarba lor alba, inalta,
Imi place sa le rup firele si sa umblu cu ele in dinti,
Sa ameteasca, privindu-ma astfel, barbatii.
Stiu ca-i urat sa spui "Sunt cea mai frumoasa femeie",
E urat si poate nici nu e adevarat,
Dar lasa-ma atunci cand ploua,
Sa rostesc magica formula "Sunt cea mai frumoasa femeie".
Sunt cea mai frumoasa femeie pentru ca ploua
Si-mi sta bine cu franjurii ploii in par,
Sunt cea mai frumoasa femeie pentru ca-i vant
Si rochia se zbate disperata sa-mi ascunda genunchii,
Sunt cea mai frumoasa femeie pentru ca tu
Esti departe plecat si eu te astept,
Si tu stii ca te astept,
Sunt cea mai frumoasa femeie si stiu sa astept
Si totusi astept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Si toti trecatorii adulmeca ploaia sa-i simta mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poti sa te indragostesti fulgerator,
Toti trecatorii sunt indragostiti,
Si eu te astept.
Doar tu stii -
Iubesc ploile,
Iubesc cu patima ploile, innebunitele ploi si ploile calme
Ploile feciorelnice si ploile-dezlantuite femei..."


Ana Blandiana

...pierduti in involburata noastra viata, "intr-o epoca decadenta ascunsa sub masca unei asa-zise renasteri", nu mai suntem capabili sa zambim sincer, sa dam fara a cere nimic, sa distingem binele de rau, sinceritatea de falsitate, zambetul de ranjet, nevoia de interes... Purtam inima grea de pamant si mergem pe drumul nostru fara a privi sau intelege pe cei din jur...fara a gandi ca florile pe care le oferim le vom primi inapoi indoit, intr-un moment al vietii noatre...

P.S.: Multumesc din suflet tuturor celor care mi-au oferit flori si un zambet sincer atunci cand aveam nevoie!

...imi picura acest inceput de toamna dulce si ciudata melancolie in suflet... Caci nu-mi mai simt inima golita ca alte dati si nici nu ma mai intristeaza constientizarea inceputului si sfarsitului din toate sau amintirea celor pe care nu-i mai am alaturi...ci ascult linistita bataia ploii in fereastra si suieratul vantului si simt in preajma-mi frenezia vietii, graba tuturor spre tot si nimic, fara a sti efectiv incotro ne indreptam... A trecut si un alt imaginar sfarsit al lumii si realitati sociale astazi puternic mediatizate, maine vor purta deja un ecou din ce in ce mai slab...a trecut o alta zi spre inceputul vietii nepotului meu si o alta zi din viata celor care deja suntem aici.

Astazi nu vreau sa ma gandesc la nimic, nu vreau sa vad nimic...nici sa-mi pictez in cuvinte impresiile sau starile de suflet...ci vreau doar cu soarele in par, cu geaca mea galbena precum puii pe care nu-i mai lasam din mana in curtea bunicii si care, parca, sfideaza toamna ce va veni...sa ma plimb mult, mult si sa zambesc vietii!... Pentru ca ma simt vie, pentru ca sunt tot ceea ce am trait pana acum si ii multumesc lui Dumnezeu pentru tot, pentru ca vreau, la sfarsitul calatoriei mele, sa nu am mainile goale...

sau domiciliul meu actual sau, mai bine zis, a doua mea casa! As avea multe de zis despre acest loc in care am poposit acum trei ani...dar stiu ca nu ar fi o viziune obiectiva.
Cert este ca ma ajuta sa scap de haosul Romei, ca ador ivirea zorilor si cantecul privighetorilor, vantul care se strecoara taios printre cladirile vechi si mirosul de foc de lemne iarna, tarziu, cand ajung acasa...
Dar las mai bine sa vorbeasca imaginile surprinse de prietenii mei, asta vara...
Acum, aici, se simte deja miros umed de inceput de toamna...