blog dedicat...

S-a inchis cerul si, din bolta cenusie, isi cerne gandurile miloase asupra noastra si ne povesteste, in soapte albe, sperante eterne... Sperante mari si curate se topesc in causul palmelor noastre, se impregneaza in sangele nostru, ne mangaie parul si ne alina mut auzul...

Ninge ca-n povestile din inima noastra de copil...
Cladirile si masinile si-au pierdut conturul intr-un alb cenusiu, ramurile copacilor se povarnesc pioase sub povara pufoasa si rece, calea pedestrasilor apare batucita de atatia pasi care se incapataneaza sa infrunte stihiile, orasul si-a domolit pulsul si doar strada taie nemiloasa dungi negre in imensitatea alba, care ar vrea, parca, sa inghita totul. Fulgii generosi de nea ti se strecoara printre degete, ti se aseaza pe gene si pe buze spalandu-le de tristeti, iti nametesc umerii si pieptul ca o patura blanda peste sufletul tau.

Ai vazut cum ninge peste noi si ne ascunde zapada in ea?
Uite fulgii copilariei noastre cum ne danseaza in preajma si ne soptesc sa iertam si sa uitam, sa iubim si sa dansam inlantuiti, un intreg cu acelasi vis si aceleasi urme...

Uita de tot si danseaza cu mine...vis frumos, uita de tot si asculta cu mine povestea soptita printre fulgi mari si blanzi, uita de tot si inlatuie-ma cu brate dorite si calde...

"Care dintre noi n-a stat cu cineva drag – cu mama, cu sotia, cu sotul, cu un prieten – la ceas de seara, cand amurgea, cand in jur totul se potolea? La inceput – discutie, apoi cuvintele deveneau tot mai rare si tacerea se asternea, insa ramanea in urma o anume liniste; ascultam cu luare-aminte sunetele: trosnetul lemnelor in soba, ticaitul ceasurilor, departatele zgomote de afara; apoi, dispareau si sunetele acestea si se lasa o liniste atat de adanca, o tacere a sufletului. Si iata ca in tacerea aceasta a sufletului simti dintr-o data ca ai devenit atat de apropiat prietenului, omului care se afla alaturi de tine. Aceasta nu este, bineinteles, o contopire in sensul ca un om devine altul, ci in acela ca cei doi se unesc la o asemenea adancime de traire a celuilalt, incat nu mai este nevoie de cuvinte: ei sunt impreuna, si daca iubirea este indeajuns de profunda, ei au devenit un tot." (Mitropolitul Antonie de Suroj)

Iti mai aduci aminte, drag prieten, cand ne intorceam din padure cu picioarele indoite de greutatea crozniilor mai mari decat spinarea noastra cat o palma? Iti mai aduci minte cand ma tineam de fusta ta si nu scapai de mine, oriunde ai fi vrut sa te ascunzi...eu, copila mucioasa si curioasa de tot ce se petrece in jurul meu? Iti mai aduci aminte cand ne asezam frumos in varful dealului si susotind si privind satul picurat de lumini pale si dezordonate si apoi, ascultandu-ne tacerea, numaram stelele infinit mai multe, iti spuneam eu de fiecare data, decat cele de la oras...
Iti mai aduci amine serile de basm pe ulita lucioasa sub lumina lunii si poala padurii, cand scapand de la scoala, imi luam ghiozdanul si ca ai clipi ajungeam in varf si de acolo...nici nu salutam bine si va ajungeam din urma pe sanius?

Ti-aduci aminte bujorii pe care mi-i aduceai in fecare an din gradina parintilor tai si povestile noastre tarzii, la o cafea si deja...o tigara, caci eram mari de-acum si se parea ca tinutul tigarei intre degetele fragile ne aducea putin mai mult fascin si mai multa maturitate grava in idei?...

Ti-aduci aminte, nume de floare si suflet frumos, cum se rostogoleau orele noptilor noastre numarate in cuvinte si amintiri, in jocuri, cantece si nedumeriri?.. Imi revin toate in minte...casa ta calda, zambetul luminos, mirosul amarui de cafea cu rom, noi toti povestind sau ascultand, noptile prea scurte pentru toate cate aveam de impartasit."Piata romana n. 9"... si anii facultatii s-au scurs frumos in jurul tau si fiecaruia dintre noi, care a avut norocul sa te cunoasca, ai lasat o frumoasa amprenta in suflet.

Ti-aduci aminte cand navaleam acasa la tine, suparata pe mica mea lume si ma asezam pe covorul din sufragerie si nu mai ostoiam cu povestitul pana nu imi varsam tot oful adunat?.. Si tu ma ascultai cu privirea ratacind pe desenele covorului si cuvintele si gandurile noastre se pierdeau in ciripitul vrabiutelor de la geamul tau si harmalaia copiilor de afara.

Pentru mine timpul a avut intotdeauna o masura ciudata. Timpul si prieteniile.

Caci intre noi timpul si-a pierdut semnificatia si lunile sau anii nu mi-au sters afectiunea pe care o am pentru tine.

Iar daca tu m-ai vandut pe drumul vietii, sa-ti ajunga banii sa iti cumperi alte zeci de prietenii frumoase pana la sfarsit... Iar daca m-ai ratacit, sa-ti fie viata lina si plina de bucurii si eu, gand cald intr-o seara ploioasa... Iar daca timpul a ramas unul pentru noi si viata nu ne-a destramat, atunci, dragul meu prieten, vom sti ca zambetul de astazi este cel pe care il vom avea in continuare, vom sti ca mainile noastre vor fi, fara exagerare, mereu alaturi, sprijin si frumoasa povara, fara indoiala unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care le putem castiga in viata. Chiar daca timpul nostru se va masura in ore, luni sau ani, bucuria unei prietenii advevarate nu se va ascunde in nisipul clepsidrei lui si vom avea zambetul pe buze ori de cate ori viata ne va apropia, macar cu gandul...

Se ia o fiinta omeneasca, se scutura bine, se intoarce cu sufletul la vedere si...se unge cu suferinte cat cuprinde si bucurii cat sa-i mangaie ranile. Se lasa in asteptare iar cand bobocii sperantei isi ivesc timizi capul...se taie adanc sau se lasa sa creasca. Depinde ce vrem sa crestem in noi. Buruieni sau flori. Radacinile insa raman adanc implantate in adancurile noastre. Udate de lacrimile timpului vor imboboci intr-o alta buna zi. Inima noastra, ca un pamant arid care atunci cand este udat incepe sa isi arate roadele... Frumoase sau urate, caci toti suntem asa, cu bine si rau. Un prieten de-ai mei imi spunea ca puternici sunt acei oameni care nu se lasa schimbati in esenta lor de mediul in care traiesc ci raman, in cel mai rau caz, oglinda a acestuia...

Am primit la ultima nunta la care am participat doua recipiente: sale e pepe - sare si piper. Sarea alba, cu ochi si gura iar piperul negru, doar cu ochi. Privind aceste fantome de portelan strans imbratisate, alb si negru unduitor m-am gandit la noi, la sufletul nostru, la caderile si regasirile noastre.
Albul nostru, seninul fiecaruia dintre noi, bunatatea si farama de Dumnezeu pe care o pastram in inima noastra...impletit cu negrul viciilor si dorintelor noatre, ale instinctelor irationale si ale vietii instinctuale, al greselilor si regretelor noastre. Griul din viata noastra, rezultatul impreunarii binelui si a raului, a sperantei si a deznadejdii, a carmuirii fara busola de prea multe ori...

In scurta mea viata nu am putut sub nici o forma sa percep oamenii in alb sau in negru. Nimeni nu este perfect delimitat de marginile opusului. Nu am intalnit om care sa reprezinte bunatatea in absolut, dar nici un altul in al carui suflet sa predomine raul. Am intalnit oameni mai deschisi sau mai ascunsi, suflete mai egoiste sau mai altruiste sau farame de oameni care, ascunsi in spatele unei revolte sau aparente imagini de oameni nebuni sau perfect indiferenti la ceea ce le aduce aceasta lume, mi-au lasat mai mult decat altii a caror imagine credeam ca-mi este clara.

Tot astfel, acest unduitor alb si negru mi-a adus in minte fascinantele relatii magnet, in care doi oameni, puncte cardinale opuse, stele indepartate se descopera si se atrag cu o forta de neimaginat. Incantator, acest alb-negru, sarea si piperul din viata noastra si continua noastra lupta... (28.06.2009)

Zilele trecute incercam din rasputeri sa citesc in timp ce ma protapisem intr-un rand de cules informatii prin tribunal. Si da-i...constitutionalismul modern si ma incruntam cu incapatanare pe trei randuri de carte dar fara prea mari sanse de izbanda. Deasupra invalmaselii generale se distingea deranjant dictia perfecta a unui mare domn avocat, care, pare-mi-se, ii explica noii asistente rolul tribunalului si mijloacele de informare a maselor...de prosti (dupa cum reiesea din atitudinea lui), prin marea jungla... Picatura chinezeasca acele cuvinte perfect pronuntate, gesturile largi si spatele perfect drept al distinsului domn. Continui sa-l privesc pana se apropie suficient de mine pentru a ma lasa sa descopar un amanunt izbitor... Din profil vad mana ce-i statea sprijinita oarecum ciudat pe centura pantalonilor, ca degetele dispareau anormal undeva deasupra buzunarului...dar totusi dispareau. Ma holbez. Mana domnului disparea jucausa in pantaloni! In mijlocul atator oameni vadit ofuscati de cuvantarea interminabila, respectabilul nostru avocat isi tinea mana in pantaloni "a la al bundy" si isi continua discursul asupra organizarii interne a tribunalului... (10.06.2009)

Miroase a iarna afara... Cerul plans si mohorat ca un prohod deasupra lumii, picaturile marunte si taioase, copacii despuiati si vantul rece care te indeamna sa te ascunzi in cuibul tau, in brate iubite si calde, sa povestesti clipe ce au trecut si sa socotesti momente ce vor veni, sa vrei, sa speri ca recele de-afara nu-l vei simti niciodata in sufletul tau...

Viata aceasta...ca un film caruia nu reusesti niciodata sa-i pui o amarata de pauza doar pentru a-ti oxigena creierul si a percepe mai bine detaliile, ca un album care continua sa adune in el toate amintirile tale si pe care nu vei apuca sa il vezi niciodata in intregime si asa cum il vad ceilalti...

Miroase a iarna afara si a sete de liniste si de cald in suflet. Miroase a dorinte de implinit si a iubiri care se nasc, cel mai frumos cadou si pe care vrem sa le purtam in noi pentru toata viata... Miroase a suflete tacute si maini intinse, fara cuvinte.

...isi iti spre mine obrazul zbarcit si, cu o privire triumfatoare, ma anunta: "pai, sa stiti ca nu se termina aici. Ar fi bine sa se termine cu Anexa24, dar nu!!!"...Am simtit acel nu satisfacut ca o cizma plina de noroi peste mainile mele intinse... "NU, domnisoara! Ca sa aveti copia autentica a contractului de vanzare-cumparare a casei, trebuie sa scoateti Anexa24 si sa mergeti la notar, sa faceti succesiunea si abia apoi aveti dreptul sa cereti copia(sau mai bine zis duplicatul) la fondul locativ. Va zic Io! Deci dumneavoastra trebuie sa..."
Cu ochii pironiti pe fata salcie...si pumnii stransi de ma dureau degetele, incercam sa-mi infrang porniri foarte violente, cel putin ale limbajului. Am masurat ironic incaperea si colegele-i care devenisera, mi se parea, una cu mediul acela prafuit si irespirabil si am pus in balanta placerea pe care mi-ar fi provocat-o o eventuala discutie cu ea-din care stiam ca as fi iesit triumfatoare (avand in vedere ca cea de la fondul locativ imi spusese exact opusul) si linistea pe care as fi castigat-o daca as fi tratat-o cu indiferenta cu care, in general, este bine sa tratezi oamenii care cred ca le stiu pe toate. Am ales linistea. Si am iesit numarand frumos pana la zece si apoi toti pasii care ma dusesera acolo... Cerere eliberare carte de identitate, declaratie de luare in spatiu facuta de mama in fata Ambasadei romane din Italia(unde bineinteles i-au spus ca nu se face, nu este valabila)-mama ei de declaratie ca nu se putea scrie acolo ca sunt coproprietara, tanti care mi-a spus sa ma duc si cu faxul si apoi nu si-a mai adus aminte de acest detaliu si contractul... Neaparat originalul, caci copia autentica este luata in considerare doar pentru un document de identitate provizoriu!!! Si numa' bine ca, in eventualitatea in care nu l-as fi gasit...trebuia doar sa ma duc sa solicit eliberarea unui duplicat la fondul locativ. "O nimica toata, zicea doamna aceea care mi-a refuzat actele-trebuie doar sa mai platiti o taxa si gata"...si sa nu mai spun, fata functionarei de la fondul locativ cand, dupa ce i-am dat prea multe detalii s-a gandit sa-mi ingreuneze si ea situatia si sa-mi ceara un document din care sa reiasa ca am dreptul sa cer copia aia si i-am spus ca nu am nefericita de Anexa 24 si iata-ma la "doamna stie tot" cu ochii cenusii si foarte, foarte inteligenti... Tendinta fu sa ma dau cu fundul de pamant si sa ies din joc, sa zic alintata ca..acolo nu era asa. Baliverne! Era la fel si inca le rezolvam mereu pe-ale altora. Asa ca "bine m-am intors acasa" si bine este sa te enervezi pentru propriile tale probleme, care nu-s nici mai mai, nici foarte foarte decat ale altora...dar sunt ale tale! Si atunci doare mai tare. Asa suntem noi facuti...
Altfel...de la mine de acasa numar frunzele care pica invinse din copaci peste umerii calatorilor grabiti. Si toate coroanele galben-rosiatice si, pe zi ce trece, mai sarace de pe strada principala si incerc sa ma obisnuiesc cu pulsul orasului. Grabit...Da. Grabit si indiferent, ca toata aceasta lume. Si de cate ori ies pe strada...privesc boland fetele oamenilor. Fete obosite si triste si gri si imbatranite, multe, inainte de vreme dar ii vad pe multi mai uniti si mai frumosi decat cei care sunt atat de preocupati de aparente... Si ma holbez in mod inexplicabil, ori de cate ori am ocazia, la panourile acelea imense care dau senzatia de balci. Ma uit la ele si incerc de fiecare data sa imi imaginez cladirea sau piata fara acele fete de hartie si incaltamine cat un etaj si multe altele spanzurate inestetic peste tot. Si imi place graba voastra, a bucurestenilor si statul vostru in priza tot timpul si varietatea si, mai putin, zecile de covrigarii de care m-am dezobisnuit din frica de kilogramele in plus si de arsurile blestemate pe stomac, de ce sa nu fiu sincera... Imi fac mereu pofta:)
Si...imi caut si eu, ca tot omul, in marea aceasta de grabiti, un loc... Fara sa vreau sa ma confund cu mediul, ci doar sa asimilez de la el pulsul si ceea ce este mai bun...
Aceeasi viata, relevanta doar pentru mine, un alt inceput, care mi-am promis sa fie ultimul... Sau, poate nu un alt inceput. Ci o regasire... Si am simtit-o astazi cand, poposind langa Biserica pentru o clipa am auzit corul glasuind a sarbatoare si oamenii indreptandu-se cu evlavie spre locul binecuvantat... Si mainile mele care s-au adunat linistite in poala si freamatul inimii ca sunt atat de aproape...de TOT ce port mai frumos in inima.
Apoi...
Padurea din fata casei bunicilor mi se pare ca a crescut atat de mult incat a adus toamna si in casa lor... Toamna si neputinta trista si, privindu-i zilele acestea, m-am gandit cu infrigurare la iarna care se apropie... Si i-am ascultat si le-am inteles preocuparea pentru mezina oaie neagra a neamului si i-am lasat sa ma protejeze, desi ei sunt acum cei care au nevoie de ajutor. Slabi si adusi de spate, cu maini obosite si doruri prea multe...devin incet incet una cu padurea-marturie vie a timpului care a trecut peste ei. Ii admir enorm si de cate ori ma apropii de trainicul lor cuib...poate nu atat de infloritor ca altadata, imi dezlantui bratele si sufletul si invat din nevointa lor, din rabdarea si statornicia lor.
...Mi-am inceput ziua cu padurea fosnind la fereastra bucatariei inghesuite si bunica frematand la treburi si radioul zumzaind o melodie pe care inca o mormai:)...
http://www.trilulilu.ro/kristitm/bdcccebe6812a5

De-a lungul drumului tau intalnesti celelalte vieti, a le cunoaste sau nu, a le trai in profunzime sau a le lasa depinde doar de alegerea pe care o faci intr-o clipa. Chiar daca nu esti constient, intre a merge inainte sau a devia de foarte multe ori, iti joci cartile existentei tale si ale celui care iti sta alaturi.

(...)"Doar durerea te face sa cresti...spunea...dar durerea trebuie infruntata, cine aluneca sau se autocompatimeste este destinat pierzarii." A invinge sau a pierde, acesti termeni razboinici pe care ii folosea, ii serveau pentru a descrie o lupta silentioasa, toata interioara! Potrivit opiniei lui inima omului e precum pamantul, jumatate iluminat de soare si jumatate in umbra. Nici macar sfintii nu aveau lumina peste tot "pentru simplul fapt ca exista si corpul"(...) "Suntem, spunea, oricum umbra, suntem precum broastele, amfibiile, o parte din noi traieste aici, jos si alta tinde spre inalt. A trai inseamna doar sa fii constient de asta, sa o stii, sa lupti pentru ca lumina sa nu dispara invinsa de intuneric." Sa nu te increzi in cine este perfect, imi spunea, in cine are solutii pregatite in buzunar pentru orice, sa nu te increzi in nimic cu exceptia a ceea ce iti spune inima ta!"

(...)Si acum, mielusica mea, unde esti? Acum, cand iti scriu esti acolo, printre coioti si cactusi; cand vei citi aceste randuri in mod sigur lucrurile mele vor fi deja asezate in pod. Iti vor fi ajutat cuvintele mele la ceva? Nu sunt atat de vanitoasa, poate ca doar te-au iritat, poate doar ti-au confirmat parerea proasta pe care o aveai despre mine inainte de a pleca. Ma vei putea intelege, poate, doar cand vei fi mai mare, ma vei intelege doar dupa ce vei fi parcurs acel drum misterios care de la intransigenta te poarta spre compasiune.

Compasiune, fii atenta, nu mila! Daca vei simti mila voi cobori precum acele spirite malefice si iti voi crea o groaza de neplaceri. Voi face acelasi lucru daca in loc de umila vei fi modesta si daca te vei imbatata cu vorbe goale in loc sa taci. Vor exploda lampi, din zori si pana in noaptea adanca nu te voi lasa in pace un singur moment.
Dar...nu, nu voi face nimic. Oriunde voi fi, daca voi avea posibilitatea de a te vedea, voi fi doar trista cum sunt ori de cate ori vad o viata irosita, o viata in care iubirea nu a reusit sa implineasca drumul ei. Ai grija de tine. De fiecare data cand, crescand, vei avea nevoie sa schimbi lucrurile pe care le-ai gresit in lucruri bune, adu-ti aminte ca prima si cea mai importanta schimbare/revolutie de produs este cea din tine insati. Sa lupti pentru o idee fara a avea habar de tine insati este unul dintre lucrurile cele mai periculoase pe care le poti face.

De fiecare data cand te vei simti neputincioasa, confuza..gandeste-te la arbori, gandeste-te la modul lor de a creste. Aminteste-ti ca un arbore cu o coroana mare si radacini slabe va fi dezradacinat la prima adiere mai puternica de vant, in timp ce, intr-un copac cu radacini puternice si coroana mai mica, seva va curge neincetat. Trebuie sa existe un echilibru intre radacini si coroana, trebuie sa stii sa stai in mijlocul lucrurilor dar si deasupra lor, doar asa vei putea oferi umbra si protectie, doar astfel in anotimpul potrivit te vei putea acoperi de flori si fructe.

Si cand, in fata ta, se vor deschide mai multe drumuri si nu vei sti pe care sa il urmezi, nu alege la intamplare, ci aseaza-te si...asteapta. Respira cu aceasi profunzime increzatoare cu care ai respirat in ziua in care ai venit pe lume, fara sa te lasi distrasa de ceva si asteapta... Ramai nemiscata, in tacere si asculta-ti inima. Cand iti va vorbi...ridica-te si mergi acolo unde aceasta te va purta.
(Susanna Tamaro)

Ah...desfrunzirile care ne bat din nou la geam...
Desfrunzirile fiecarui an, ale fiecarei toamne, sfarsitul din toate lucrurile... Padurea capata culoarea pamantului, pamantul culoarea ruginei umede. Ploile furioase ne poarta in gand vara zgomotoasa. Stim ca atunci cand se vor aseza si albastrul se va sterge, cand ritmul picaturilor va incepe sa ne numere ceasurile din zi si ne va adormi greu visurile, toamna isi va face definitiv loc si pe ulita noastra. Mirosurile de hambar plin, de struguri aromati si imbatatori, rujele de toamna si apusurile sangerii...
Dimineata ulitele zac inca lipicioase si umede, se cerne racoarea cu mirosuri imbietoare si ceata sterge contururile lucrurilor, intristand lumina felinarelor si amestecand umbrele noastre cu pamantul.
La mia bella Roma isi canta nemurirea sub frunzele care ii acopera grabite aleile, porumbeii isi scutura si aduna aripile si se zgribulesc sub razele calai, calatorii stranuta si isi strang hainele inca varatice in jurul lor, ori de cate ori ii atinge cate o picatura prea rece de ploaie. Pe ici colo cate o turista mai indrazneata si nu numai turista, isi dezvaluie delicios gambele arse de soarele mediteranean si pielea fina si uscata de prea multa sare...
Vine tarziu toamna aici. Daca la noi pantofiorii sunt deja la usa si ne ascundem sub un pulover lejer si ascultam nostalgic ploaia care mocaneste la ferestre, aici mandrele in cizme, pantaloni nepermis de scurti si cate un tricou haios iti dau senzatia de eterna sarbatoare iar pustanii isi impart ultimele clipe de septembrie intre primele zile scoala si marea inca primitoare si contrasteaza cu natura care ii precede si le vesteste sfarsitul unei alte veri...
Romanii asteapta octombrie cald si bland, cu lumina slaba si melancolica peste cladirile seculare, cu pelerina noptii invaluind din ce in ce mai mult minunea zilei, cu oameni amortiti, indecisi intre a profita de reducerile inca ascunse prin colturi de magazine sau a-si recastiga ritmurile ratacite cu sarbatorile verii.
Roma are un suflu aparte. Nu am vazut alte mari orase, este adevarat, dar vechiul si noul ei continua sa ma izbeasca in fiecare toamna. Precum o carte de istorie etern deschisa, toamna ii respiri secolele ce isi desfasoara maretia in fata ta si iti simti micimea trecatoare... Dar frenezia cu care iti da foc la vene te face sa intri in jocul imbatator al fiecarei metropole, al romanilor stresati incepand cu nodurile care incurca traficul in fiecare dimineata... Bottle neck!...daca imi este permis sa adaptez un termen pentru acele puncte unde acestia incep sa-si citeasca ziarele, sa asculte muzica sau sa isi lustruiasca manichiura si sa-si retuseze chipul, pana se proptesc in bara din spate a colegului de suferinta...care tocmai in acel moment privea in oglinda retrovizoare un rasarit de foc...
La mia bella Roma, femeie capricioasa si plina de mister, cat de curand, o voi impacheta frumos, frumos, cu fiecare coltisor sau ulita pasita, cu fiecare zambet, cu fiecare nerv intins precum o coarda de chitara, cu fiecare nostalgie...si o voi aseza in buzunarul amintirilor.
Toamna aceasta imi numar bobocii...

...Uitasem de noptile tacute sub covorul de stele mancat de varful copacilor, uitasem de luna noua-n rasarit, felie taiata dintr-un vis neterminat inca, uitasem de senzatia racoroasa lasata de muschiul umed si molatic pe calcaiele incinse de mers...
Si padurea in haina de august, cu varfoare ingalbenite de caldul uscat ce zace inca peste noi si prunele varatice acrisoare, raspandite peste valcel si mirosul de frunze arse care prevesteste parca toamna ce va veni...

Am ratacit pret de o privire peste aceste fotografii si zecile pe care le-am facut, mi-am numarat frunzele si clipirile si gandurile bune sau rele si mi-am inghitit tristetea. Da, stiu. Floarea sau copacul pe care vi-l arat eu aici sau poteca sau seninul meu nu sunt si ale voastre. Si insami eu, cu fiecare an care se asterne peste mine, persoanele sau lucrurile le vad mai aproape sau mai departe dupa haina pe care o imbraca sufletul meu.
Dar ce ma trage acasa este faptul ca in fiecare frunza, in fiecare floare, in fiecare piatra, in fiecare poteca, in fiecare vara verde mi-am scris viata. Si pierduta intr-o nostalgie ametitoare tot incerc sa regasesc senzatii si sentimente pe care pastrez adanc ascunse in mine.
Va mai veni inca un septembrie si inca un foc de Sfantul Dumitru si o ploaie marunta si innecacioasa peste aleile targului meu drag. Si Duminica se va auzi din nou Sfanta Liturghie in Biserici si poate rasaritul imi va fi mai greu, acolo unde imi vor colinda picioarele in lumea asta. Stiu ca vreme trece, vreme vine si ca maine voi deveni o alta farama de amintire dar nu-mi voi ostoi setea pana nu ma voi opri si imi voi ingropa gleznele in pamantul unui vis realizat, in pamantul unde-mi canta inima.
Lucrurile iau forma noastra si dispar odata cu noi. Este...umilitor cum, dintr-o data, la moartea unui om, totul devine, poate, folositor pentru realitatea altuia si cum ramane utilitatea si dispare personalitatea... Atunci intelegi ca, de fapt, mirosul tau se cerne in aerul fiecarei dimineti ce se va ivi dupa tine, chitara se va odihni intr-un alt colt, pisica va manca din alta palma, cartea cu dedicatie o va citi un altul pentru care acele randuri nu sunt miscatoare de suflet si ceea ce ai fost dispare incet, incet din natura lucrurilor... Si totusi ne legam de ele pentru ca sunt oglinda noastra si in tot ceea ce facem incercam sa gasim un sens pentru ca nu intelegem sensul Vietii din noi...
Ea ne indeamna sa lasam in urma un zambet de copil, o mana de om, o farama de gand scrisa sau descrisa, o speranta sau un dor... Suflete nascute din Suflete sau ganduri si zambete din inima...

Noua, tinerilor moderni si ferchezuiti, frumosi pe dinantru si pe dinafara - asa am vrea noi sa credem - ne plac acele cuvinte rafinate si pompoase, care ne dau senzatia ca repezentam ceva deosebit de interesant in gaoacea noastra. Apoi, in definitv, ne place sa ne ascundem in spatele cuvintelor si a atitudinilor dezastruos de dure, sa ne scrijelim sperantele si iubirea ascuns, in carne si prieteniile pe nisipul marii...


Noi, fiii lui "nimic nu este vesnic", traim cu dorinta renegata intre dinti si lama razbunarii in buzunar. Noi avem constiinta ca totul se va termina din vina altora si prin intermediul nostru, acceptam fatidicul "orice minune dureaza trei zile" dar nu ne gandim ca flacara din sufletul nostru o stingem noi, prin insasi refuzul sau neputinta noastra de a crede si de a spera curat, de a da fara sa cerem nimic in schimb, prin neintelegerea nebuniei din iubire...

Noi, fiii unei societati ingrate si nelegiuite, pe care continuam sa o construim cu fiecare clipa lasa sau falsa, ne vaitam de apasarea ei, dar nu constientizam darurile primite sau bucuria libertatii de a-ti alege existenta...

Noi, fiii lui Dumnezeu, nu avem curajul sa umblam cu sufletul in palme, pentru ca in el a ramas atat de putina iubire si s-a inchistat de atatea greseli nerecunoscute, incat inima noastra, neagra turbare, nu mai vibreaza curat decat atunci cand ne numaram ultimele greseli...


Eu, turbata in cerul gurii, limbuta si sluta in suflet, ma proptesc intr-un cuvant labartat care ar vrea sa cuprinda marea mea de sentimente mici si de cautari schioape...si mi se stinge minunea in causul palmelor, pentru ca degetele imi sunt boante de frica...

Eu, suflet simplu de om mic, ii promit lui Dumnezeu ca nu-i voi uita darul daca-mi va da puterea de a-mi pastra minunea...

in deplinatatea egoismului nostru...

crestem si ne luam zborul fara a ne uita in urma, de cele mai multe ori la parinti sau apropiati care cu greu acopera golurile lasate de plecarea noastra

iubim cum ne lasa baierele sufletului nostru dar uitam ca diversitatea nu inseamna in mod necesar inferioritate sau greseala

gresim si dam vina pe negrul celorlalti dar nu scormonim in farama noastra de constiinta, in aflarea neputintelor noastre

ne bucuram de cerul senin si zilele frumoase si nu vedem o mana intinsa spre noi

pentru ca viata trece si ne este prea scurt timpul, nu ne putem opri sa ascultam, sa indreptam, sa iertam si sa uitam

in deplinatatea egoismului nostru

uitam de insusi Dumnezeu

pentru ca suntem noi stapanii

lumii noastre nisip si de iluzii marete...

Da, dom'le!
Ne-am suparat unii pe altii. Si ne-am impartit. Zice-se in...cum ii cheama????
Misogini si feministe!!!!
Pai sa inteleg si eu cum vine asta... Adica astia dintai le judeca fara rost sau indreptare pe alea care vin, iar cele din urma arunca in stanga si-n dreapta cu vorbe grele...despre ai dintai. Ca asa a fost sa fie. Sa ne luam unii de altii de parca nu putem lua viata si multele greutati de dupa ceafa. Trebuie sa ne certam cine canta mai frumos in casa si cine pune piciorul mai bine in prag. Caci de'...ne umflam in pene si plesnim de mandria aia mare! Da, mandria aia care te face sa crezi ca esti deasupra celui pe care ar trebui sa-l iubesti in primul rand! Sa-l iubesti si sa-l respecti! Fie ca este barbatul sau femeia ta. Cea de ai luat-o cand mirosea a flori sau cea de te trezesti dimineata langa ea... Este aceeasi. Si este acelasi pe care ieri il iubeai sub un colt fermecat de cer. Si cand nu mai este te taie dintr-o data la inima si ti se rostogoleste imbucatura pe gat cu noduri. Caci atunci vezi ce n-ai vazut si simti ce trebuie... Cum zicea bunica-mea: "rau e cu rau dar mai rau e fara rau." Mai greu este cand te asezi seara in asternuturi si te trezesti dimineata invelit in singuratatea ta. Pai da! Ca doar acum am plecat in lume si am citit carti multe si ne-am inchistat in carapacea noastra si am uitat de simplitate si de oamenii care se respecta cu frica de Dumnezeu. Acum suntem moderni si frumosi si destepti si gaunosi... Acum carpe diem si ne batem in pozitii sociale si in cunostinte si in easy come, easy go...
...Iar cand ajungem acasa ne mangaiem de tocul usii care nu vrea sa se inchida, ne invelim cu o pagina din new york times si visam cursul de managementul clipelor...care ne-au mai ramas pana cand ne vom stinge de tot in egoismul nostru...



P.S.: Este doar o viziune simplista asupra a ceea ce cred ca este una dintre marile greseli ale timpului nostru... Egoismul nostru crescand, invelit in haina unei false independente sau modernitati. Uitam incet, incet sa iubim...