Despre mine

Fotografia mea
"De la sublim la ridicol nu este decat un pas"

...

de referinta

popasuri in ganduri...

Compteur pour blog gratuit

...astazi mi-am tinut in brate primul nepot! Am asteptat cu sufletul la gura sa vad acest ghemototoc de viata care ne-a luminat existenta. Bratele mi s-au parut dintr-o data parca prea lungi si tepene, degetele prea mari in comparatie cu chipul bucalat si ochisorii intredeschisi, inima tropaia sa-mi iasa din piept si stomacul ma obliga sa ma strang de spate ca sa-i innabus miscarea de flutur...
I-am admirat apoi tacut mama, pana ieri nelinistita fata...acum, ca prin minune, mama in tot si in toate: privirea, miscarile, sufletul intreg ii erau dedicate lui, rodului pantecelor sale, celui mai frumos dar pe care il putem cere.
O emotie unica si o bucurie de nedescris!!

--> Citeste mai departe...

a te

gabitza 4 comentarii


Se poate sa avem norocul sa intalnim acele persoane a caror prezenta sa ne aduca in viata atat de mult bine neconditionat incat sufletele noastre, saracele, neobisnuite cu frumosul linistit, sa tresara dureros si sa-si ascunda in adanc, tulburator secret. Precum aceia care, suferind de foame la un moment dat, au apoi reflexul inconstient de a-si ascunde hrana salvatoare...
Timpul se dilata, inima bate nebuneste si-ti simti sangele cald nalucind prin vene... Traiesti si te bucuri!

La multi ani, suflet drag!

Tot ceea ce iti doresti tu sa ti se implineasca!
--> Citeste mai departe...


Ieri m-am simtit rau la munca. Concis si fara drept de apel. M-am pricopisit cu o durere de rinichi care m-a determinat sa ma ghemuiesc in spatele unui birou si sa ma sustrag de la indatoririle mele pentru tot restul amiezii.

La un moment dat m-am gandit chiar sa chem pe cineva sa ma recupereze. Ma simteam ridicola asa, cu fata schimonosita de durere si retrasa in coltul meu, ca un copil care nu a fost deloc cuminte.
Mi-am dat seama insa ca nu era posibil. Erau toti prinsi in vartejul vietii lor...fie prea departe, fie prea ocupati, fie preocupati pentru ale lor. Asa ca am oftat si am asteptat sa-mi ispasesc pedeapsa.
Am avut, astfel, ocazia sa fiu spectatorul vietii mele de zi cu zi, sa observ stresul si satisfactiile, amaraciunea sau mania si cat de mult ne prinde cotidianitatea, cat de multe pierdem cand nu dam importanta potrivita lucrurilor si evenimentelor din viata noastra. Si mai ales persoanelor.
M-am bucurat de momentul acela in care ii priveam pe toti dinafara, in care am putut sa ma inchipui intre ei, incercand sa rad sau sa-mi dau seama de anumite greseli...

Suntem convinsi ca putem fi orice in viata asta. Ca este de ajuns sa credem in ceea ce facem.
Eu spun ca putem fi orice ne ajuta fortele si imprejurarile si dramul de noroc si credinta pe care le avem. Cunoasterea de sine si acceptarea, in primul rand, a limitelor sunt esentiale in perceptia realitatii. Altfel riscam sa traim toata viata in spatele ideilor, a sperantelor desarte, a tristetilor induse...

Poate, daca am intelege ca tot ceea ce ni se intampla in viata are un rost, daca am intelege ca nu trebuie sa ne intoarcem asupra greselii (cu atat mai mult sa persistam in ea), daca nu ne-am petrece atatea momente deplangand ceea ce, oricum, nu mai avem, irosind astfel putinul timp pe care l-am putea folosi pentru noi...am reusi sa zimbim si sa ne bucuram mai mult... Poate, asa, am reusi sa multumim lui Dumnezeu pentru tot ceea ce suntem... Chiar si atunci cand ne este prea greu pentru a intelege. Poate, asa, am reusi sa simtim simpla bucurie de a trai. Fara cum, dar, poate, de ce sau...doar asa...

Mi-a revenit in minte acum o fraza citita in "Eleganta ariciului"- Muriel Barbery (am tradus titlul si textul direct din italiana - sper ca nu am pierdut prea mult)..."(...) cand nu mai avem nici o cale de scapare trebuie sa infruntam destinul ai carui prizonieri suntem si, la sfarsit, sa fim ceea ce am fost intotdeauna in adancul nostru, oricare ar fi iluzia in spatele careia am vrut sa ne ascundem(...)"

Nu cred in destin dar sunt convinsa ca suntem rezultatul alegerilor noastre, a ceea ce construim sau distrugem cu fiecare clipa care ne trece...

--> Citeste mai departe...

gand

gabitza 2 comentarii



"Singurele lucruri reale, singurele lucruri pe care le ducem cu noi până la urmă sunt propriile noastre sentimente, dragostele noastre, patemile noastre, urile şi adversităţile noastre. Mă-ntreb: noi, lacapătul vieţii noastre, ce-am lăsa în afară? Bănuiesc că putem lăsa nişte sentimente. Mai puţin de ură, întrucâtva de patemi dar... de dragoste mai ales."

Nichita Stanescu - "Gand 6"
--> Citeste mai departe...







...noapte adanca sub ploaie marunta. De multe ori ma inchipui conducand linistit de-a lungul liniei albe, muzica in surdina impletindu-se cu sunetul picaturilor care se lovesc violent de parbriz. Farurile imi lumineaza gandurile din cand in cand, amintindu-mi ca nu sunt singura...
Totul se precipita in preajma...la fel ca imaginile tuturor celor pe care i-am cunoscut, a celor pe care i-am intalnit sau ascultat... Impresii care mi s-au agatat de creier intr-o zi... tristetile si bucuriile, complicitatea, iubirea, speranta sau amaraciunea...scrise in mici si neinsemnate gesturi pe care le-am surprins doar ridicand ochii, doar vrand sa vad.
Atatea vise si cenusa din care s-au nascut alte vise... Toate scrijelite pe chipurile noastre. Si tot atatea moduri de a le intelege, de a le exprima sau ascunde...
--> Citeste mai departe...




"Elle
avait des bagues à chaque doigt,
Des tas de bracelets autour des poignets,
Et puis elle chantait avec une voix
Qui, sitôt, m'enjôla.

Elle avait des yeux, des yeux d'opale,
Qui me fascinaient, qui me fascinaient.
Y avait l'ovale de son visage pâle
De femme fatale qui m'fut fatale [2x].

On s'est connus, on s'est reconnus,
On s'est perdus de vue, on s'est r'perdus d'vue
On s'est retrouvés, on s'est réchauffés,
Puis on s'est séparés.

Chacun pour soi est reparti.
Dans l'tourbillon de la vie
Je l'ai revue un soir, hàie, hàie, hàie
Ça fait déjà un fameux bail [2x].

Au son des banjos je l'ai reconnue.
Ce curieux sourire qui m'avait tant plu.
Sa voix si fatale, son beau visage pâle
M'émurent plus que jamais.

Je me suis soûlé en l'écoutant.
L'alcool fait oublier le temps.
Je me suis réveillé en sentant
Des baisers sur mon front brûlant [2x].

On s'est connus, on s'est reconnus.
On s'est perdus de vue, on s'est r'perdus de vue
On s'est retrouvés, on s'est séparés.
Dans le tourbillon de la vie.

On a continué à toumer
Tous les deux enlacés
Tous les deux enlacés.
Puis on s'est réchauffés.

Chacun pour soi est reparti.
Dans l'tourbillon de la vie.
Je l'ai revue un soir ah là là
Elle est retombée dans mes bras.

Quand on s'est connus,
Quand on s'est reconnus,
Pourquoi se perdre de vue,
Se reperdre de vue ?

Quand on s'est retrouvés,
Quand on s'est réchauffés,
Pourquoi se séparer ?

Alors tous deux on est repartis
Dans le tourbillon de la vie
On à continué à tourner
Tous les deux enlacés
Tous les deux enlacés."

cantat de Jeanne Morreau -1962 (in Jules et Jim)
aici in interpretarea Vanessei Paradis.
--> Citeste mai departe...

...

gabitza 5 comentarii




mi-au spus ca viata doare
si ca oamenii sunt rai
si ca speranta este o femeie usoara.
apoi mi-au spus ca oamenii nu sunt cuiere
de care sa-ti agati durerile
atunci cand sunt prea grele.
si mi-au mai spus
ca dragostea isi pierde stralucirea
in fata absurdului existentei.

acum eu spun
ca viata este o zi
iar speranta inima cu care te trezesti.
Si oamenii...
oamenii sunt razele de soare sau
picaturile argintii
care iti mangaie obrazul,
cartile deschise
pe care le poti citi sau nu...

Dragostea...
este darul Lui pentru noi
in zori de zi.
--> Citeste mai departe...

D-ale sufletului

...

"Cuvantul fara lucrare se aseamana cu cel ce zugraveste apa pe pereti si poate sa moara de sete langa ea..." Sfantul Isaac Sirul

Timpul

Oaspeti

zori de viata

"Am vazut Raiul! striga fericit copilul, prin manastire. Am vazut Raiul! ", repeta el, pentru fiecare monah in parte. "Nu se poate! strigau acestia. Cum arata?" "E plin de iertare!",murmura copilul.