blog dedicat...

"Şi-au strâns anii în mine
Luptă cât să încapă în iaduri întregi,
Speranţă cât să deschidă poarta dinaintea lui Dumnezeu.

El face umbră prin noi.

Nu suntem păcate, suntem oameni
Şi strânge viaţa în noi lacrimi cât să ostoim iaduri întregi,
Dorinţă cât să îi putem spune pe nume Lui.

Cu femeia din mine pot zămisli şi mângâia oameni ca tine,
Umbre de Dumnezeu.

Am nevoie de tine, dar
Nu ca păcat ci ca femeie."

("nu sunt pacat, sunt femeie" - Cristina Preda)



"si sufletul ti-era
deschis si-atat de clar
incat eu niciodata
nu am putut sa intru.
Am cautat cararea ingusta,
trecerea inalta si dificila...
Dar spre sufletul tau
duceau drumuri largi.
Am pregatit scara-
-visam ziduri inalte
veghindu-ti sufletul-
dar sufletul tau
era fara de paza,
de ziduri si zidiri.
Am cautat usa
ingusta si joasa
dar sufletul tau
de clar ce era
nu avea intrare...

(P.Salinas - "si sufletul ti-era...")



"Nu dor nici luptele pierdute,
nici ranile din piept nu dor,
cum dor acele brate slute
care sa lupte nu mai vor.

Cat inima in piept iti canta
ce-nseamna-n lupta-un brat rapus ?
Ce-ti pasa-n colb de-o spada franta
cand te ridici cu-n steag, mai sus ?

Infrant nu esti atunci cand sangeri,
nici ochii cand in lacrimi ti-s.
Adevaratele infrangeri,
sunt renuntarile la vis."

("Indemn la lupta" - Radu Gyr)



"N-ai lauda de n-ai sti sa blestemi,
Surad numai acei care suspina
Azi n-ai iubi de n-ar fi fost sa gemi,
De n-ai fi plans n-ai duce-n ochi lumina.

Si daca singur rana nu-ti legai,
Cu mana ta n-ai unge rani straine-
N-ai jindui dupa franturi de rai
De n-ai purta un ciob de iad in tine.

Ca nu te-nalti din praf daca nu cazi
Cu fruntea jos in pulberea amara
Si daca-nvii in cantecul de azi
E ca mureai in lacrima de-aseara."

("Cantec deplin" - Radu Gyr)

...doua brate slabite ce poarta zilnic dulcea greutate a ultimului dintre cei cinci copii ai sai, ochi tristi strajuiti de doua riduri adanci ce-i brazdeaza fruntea inalta...se opreste in fiecare zi langa usa unui bar din apropierea tribunalului, asteptand ca cei care intra sa-si cheltuie maruntul de prin buzunare, sa-i faca si ei scumpa comoara cu un banut.
Putin pentru noi, mult pentru ea...
Acasa...nu mai are casa inca din timpul inundatiilor...si-i este barbatul in spital. Astazi ridurile acelea pareau sa se fi adancit atat de mult ca faceau sa dispara si putina lumina care-i mai licarea in ochi ultima data cand o vazusem, avea maini tremurande si voce inecata de lacrimi... I se imbolnavise si copila de numai cinci ani...
"Asaaa...nu stiu...mi-e frica de toate!... Nu stiu unde sa ma ascund... Numai Dumnezeu m-a ajutat sa ajung cu fata in timp la spital."
M-am simtit neputincioasa in fata durerii ei si manioasa pentru ca stiam ca putinul dat de mine era mult prea putin iar o vorba buna, in aceste cazuri, este precum apa ploilor de vara...inghitita cu repeziciune de pamantul crapat si sec de atata seceta...
Pentru prima data de cand o cunosc n-am reusit sa o privesc in ochi...

V-ati gandit vreodata ca fiecare clipa care se scurge poate fi ultima, ca fiecare minut pierdut devine amintire?...Ca ceea ce facem, ceea ce scriem in cartea vietii noastre ramane in vesnicie?
Viata noastra de pana acum este compusa dintr-un sir nesfarsit de amintiri, unele ce ne raman la fel de vii si de prezente in suflete, altele cenusii si sterse, ca acele fotografii carora timpul le ingalbeneste si le mananca incet, incet marginile...
Asemenea "madeleine-lor" lui Proust, se intampla de multe ori ca un obiect, un miros, un anumit moment al zilei, un gest sa ne readuca in fata ochilor intamplari din viata noastra care ne-au tulburat profund, persoane dragi pe care le purtam tot timpul cu noi, oriunde am fi, doruri multe...
Mi-am amintit astazi...
-mirosul bancnotelor noi...mirosul de plastilina pe care nu o mai lasam din mana cand eram mica, mirosul din atelierul de pictura din orasul meu natal de unde n-as mai fi plecat, cartile noi, inceputul scolii, ghiozdanul mai mare decat mine si prietena mea draga cu nasul ascuns in carti, in timpul facultatii, spunandu-mi de fiecare data acelasi lucru..."ce-mi place...";
- cafea - bunicul aducandu-mi cafeaua la pat in diminetile de vacanta din timpul facultatii si zicandu-mi "pui mic...nu te trezesti?", mana-i muncita pe obrajii mei, pretioasa mangaiere mult dorita acum;...cafea cu rom...Vioooo...zambet frumos si suflet cald, casa primitoare si prieteni dragi...
- miros de pamant ranced, potopit de ploile primavaratice...diminetile de Pasti in care, inca de la ora trei, coboram la biserica mana-n mana cu bunica mea, mirosul ierbii zdrobite sub incaltarile noastre, vocea bunicii in biserica, ce se auzea din ce in ce mai departe in timp ce adormeam cu capul ascuns in umarul ei, sa nu ma vada "taica popa"... Cozonacul si oul pe care le mancam dupa Impartasanie, mai dulce si mai bun nimic nu mi s-a parut vreodata si n-am mai avut atata liniste in suflet ca atunci...
- tunetele...fanul intins si disperarea bunicii, noi fara vlaga, cu palme si talpi suferinde, ascunse dupa clai, privind-o si zicand "hai ploaie, hai"...neintelegand cum poate exista atata forta intr-o mana de om...
- furtuna de afara...furtuna din sufletul meu, brate pe care le cautam si in care ma cuibaream cand ploua furios afara si-mi placea sa ascult zgomotul picaturilor lovindu-se de geam si sa simt caldura sufletului de langa mine...
- integrame...tata si mama, completand in fiecare sambata dimineata integrame care nu se mai sfarseau, miros de cafea si placinta cu mere, lumina, liniste, casa noastra...
Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!
- limba franceza...stoicismul cu care varul meu imi asculta lectiile de gramatica limbii fraceze, un ghemotoc cu ochi pe care l-am tinut in brate inca din primele sale zile, l-am vazut crescand si care, acum, ma tine el in brate si ma protejeaza...
- senin de primavara - ochi albastri tare dragi sufletului meu, prietenul la nevoie se cunoaste...
- buburuze - copilarie, suflet curat, speranta care nu moare niciodata in sufletul nostru oricat ne-am stradui sa o sufocam, o frumoasa nebunie atat de prezenta...

Privind in jur imi dau seama ca si aici am trait multe momente frumoase, ca am cules si mi-am umplut si aici sacul cu amintiri si cu zambete, ca am crescut si am invatat multe si, in mod sigur, in ziua in care voi pleca, daca voi pleca vreodata, imi va fi dor mult... Castane coapte, focul din camin, zapada ca in povesti din iarna lui 2005, oamenii care m-au cautat si mi-au fost alaturi atunci cand, apasata de dorul de casa, nu vroiam sa ma bucur de nimic din ceea ce aveam...

Sub aripa acestei toamne blande, Roma imi pare mai frumoasa si mai plina de mister ca niciodata... M-as plimba ore intregi pe aleile in desfrunzire, tarsindu-mi picioarele pe piatra cubica milenara, fara ganduri sau tristeti, ascultand doar ticaitul ceasului vietii mele si al lumii din preajma-mi, simtind pulsul inimii care imi bate tot mai puternic...
As vrea sa-mi fie amurgurile mai lungi ca sa ma bucur de pacea care mi-o picura in suflet lumina lor rosiatica, as vrea ca luna palida si perfecta, ce inca imi veghea drumul spre orasul celor sapte coline in zori de zi, sa nu mai plece, sa nu se ascunda...cel putin nu pana cand nu-i voi fi spus toate dorurile mele, sa plece cu ele...
Pentru ca vreau sa ma bucur de clipa pe care o am acum in palme, pentru ca tot ceea ce am trait pana acum m-a imbogatit si mi-a facut sufletul sa infloreasca si le voi purta intotdeauna cu mine, dar as vrea ca de acum inainte sa scriu aici si despre ceea ce este, va fi sau as vrea sa fie!
Sa povestesc traind cu zambetul pe buze...
Fiecare clipa.

...Mi-am deschis bratele spre albastrul infinit caci vreau sa iubesc viata si tot ceea ce sunt si am trait si vreau sa nu ma mai doara taietura lasata de speranta zdrobita in palmele mele... Toti primim ceea ce meritam!...lucru pe care-l intelegem, uneori, mult prea tarziu...sau chiar niciodata, in absurdele noastre limite...

In zori de zi soarele ma va mangaia din nou pe frunte si bunul Dumnezeu imi va da putin mai multa intelepciune si puterea de a-mi scrie cat mai frumos paginile zilelor ce vor veni...puterea "de a nu renunta la lupta si la bucuria fiecarei clipe"...

motto: "cine se increde in om se increde in desertaciune, caci omul desertaciunii s-a asemanat si zilele lui ca umbra trec..." Parintele Cleopa Ilie


Ne petrecem viata sau pretioase clipe din ea construind incet, incet in jurul nostru si pentru noi un zid si o imagine... Imaginea a ceea ce am vrea sa fim, a ceea ce am dori sa devenim, a ceea ce am vrea sa credem despre noi sau sa vedem cand ne uitam in oglinda...iar zidul de care nu am vrea sa treaca nimeni, pentru ca nu trebuie sa parem slabi, indecisi, suferinzi...oameni...in definitiv...
Absurdul vietii ne descopera insa, intr-o buna zi, ceea ce credeam a fi ascuns bine in noi.. traim si doare! Ne este dor sa simtim o farama de fericire, sa ne bucuram, sa ne incredem, sa visam...
Reincepem de fiecare data de la capat si, descoperindu-ne mereu diversi, incercam sa ne cunoastem mai bine si sa ne indreptam, sa ne impacam cu noi insine, sa devenim mai buni, sa dam un rost vietii noastre...
Este insa paradoxal cum, de fapt, in noi si in firea nostra nestatornica nu trebuie sa avem incredere, in ceea ce suntem astazi si in ceea ce vom deveni maine! In noi cei in continua cautare si schimbare, bieti Sisifi ce nu intelegem ca linistea sufletului nostru inseamna dragoste, prietenie, a da fara a cere nimic in schimb, frumosul si zambetul sincer, o lampa care sa ne lumineze in noaptea noastra...

Sa nu fim niciodata tristi cand vom fi dat fara sa primim nimic in schimb...ci sa plecam rusinati capul atunci cand vom descoperi ca nu mai avem nimic de oferit...