AI Generated | The Women In Red
Acum o zi
...Uitasem de noptile tacute sub covorul de stele mancat de varful copacilor, uitasem de luna noua-n rasarit, felie taiata dintr-un vis neterminat inca, uitasem de senzatia racoroasa lasata de muschiul umed si molatic pe calcaiele incinse de mers...
Si padurea in haina de august, cu varfoare ingalbenite de caldul uscat ce zace inca peste noi si prunele varatice acrisoare, raspandite peste valcel si mirosul de frunze arse care prevesteste parca toamna ce va veni...
Am ratacit pret de o privire peste aceste fotografii si zecile pe care le-am facut, mi-am numarat frunzele si clipirile si gandurile bune sau rele si mi-am inghitit tristetea. Da, stiu. Floarea sau copacul pe care vi-l arat eu aici sau poteca sau seninul meu nu sunt si ale voastre. Si insami eu, cu fiecare an care se asterne peste mine, persoanele sau lucrurile le vad mai aproape sau mai departe dupa haina pe care o imbraca sufletul meu.
Dar ce ma trage acasa este faptul ca in fiecare frunza, in fiecare floare, in fiecare piatra, in fiecare poteca, in fiecare vara verde mi-am scris viata. Si pierduta intr-o nostalgie ametitoare tot incerc sa regasesc senzatii si sentimente pe care pastrez adanc ascunse in mine.
Va mai veni inca un septembrie si inca un foc de Sfantul Dumitru si o ploaie marunta si innecacioasa peste aleile targului meu drag. Si Duminica se va auzi din nou Sfanta Liturghie in Biserici si poate rasaritul imi va fi mai greu, acolo unde imi vor colinda picioarele in lumea asta. Stiu ca vreme trece, vreme vine si ca maine voi deveni o alta farama de amintire dar nu-mi voi ostoi setea pana nu ma voi opri si imi voi ingropa gleznele in pamantul unui vis realizat, in pamantul unde-mi canta inima.
Lucrurile iau forma noastra si dispar odata cu noi. Este...umilitor cum, dintr-o data, la moartea unui om, totul devine, poate, folositor pentru realitatea altuia si cum ramane utilitatea si dispare personalitatea... Atunci intelegi ca, de fapt, mirosul tau se cerne in aerul fiecarei dimineti ce se va ivi dupa tine, chitara se va odihni intr-un alt colt, pisica va manca din alta palma, cartea cu dedicatie o va citi un altul pentru care acele randuri nu sunt miscatoare de suflet si ceea ce ai fost dispare incet, incet din natura lucrurilor... Si totusi ne legam de ele pentru ca sunt oglinda noastra si in tot ceea ce facem incercam sa gasim un sens pentru ca nu intelegem sensul Vietii din noi...
Ea ne indeamna sa lasam in urma un zambet de copil, o mana de om, o farama de gand scrisa sau descrisa, o speranta sau un dor... Suflete nascute din Suflete sau ganduri si zambete din inima...
...Mi-am adus zilele acestea aminte de casa, de intrarea mult prea stramta si oglinda imensa vesnic opaca de aburii multelor mancaruri cu care mama ne astepta, de canapeaua rebegita din camera mea si covorul cu model intortocheat rosu-albastru de ti se invarteau ochii in cap uitandu-te la el. Mi-am adus aminte de biroul daruit de tata, negru, imens si prea modern pentru odaita mea demodata, biblioteca saracita odata cu plecarea mea din sufrageria mica si perdeaua deasa ca un nor albicios peste intregul zid si usa secundara a balconului...
Mi-am adus aminte ca toate zac sub cearseafuri albe acum sau sub un strat foarte gros de praf...
Lucrurile, fara noi, isi pierd sensul.
Mi-am adus apoi aminte de atat de multi ochi, atat de multe maini si tot atatea gesturi care mi-au ramas adanc implantate in mintea mea de copil credul... Mi-am adus aminte ochi pe care n-as fi vrut niciodata sa-i pierd si, totusi, viata ne-a uitat pe drumul ei. Asta nu a insemnat insa ca bucuria de a sti de ei nu mi-a inseninat din cand in cand zilele...
Mi-am adus aminte ca toate zac sub cearseafuri albe acum sau sub un strat foarte gros de praf...
Lucrurile, fara noi, isi pierd sensul.
Mi-am adus apoi aminte de atat de multi ochi, atat de multe maini si tot atatea gesturi care mi-au ramas adanc implantate in mintea mea de copil credul... Mi-am adus aminte ochi pe care n-as fi vrut niciodata sa-i pierd si, totusi, viata ne-a uitat pe drumul ei. Asta nu a insemnat insa ca bucuria de a sti de ei nu mi-a inseninat din cand in cand zilele...
Sambata voi trece din nou pe strazile targului meu drag si voi numara schimbarile care s-au produs sau portile care s-au inchis de cand eu nu mai sunt. Apoi voi deschide din nou usa casei mele si ma va apasa uitarea in care zace si voi intelege pentru a nu stiu cata oara ca tot ce avem purtam in casa sufletului si tot ceea ce suntem se oglindeste in inima celorlalti, in amintirea pe care o poarta despre noi, in zambetul pe care ni-l adreseaza atunci cand ne intalnesc...
Si in diminetile ce vor urma imi voi bea din nou cafeaua cu bunicul si-l voi sorbi din priviri in timp ce isi va mangaia mustata canita si isi va cauta indelung cuvintele pentru ca tine foarte mult la fata lui invatata (...mai degraba rusinata de respectul pe care el i-l arata-dar am inteles ca nu trebuie sa-l intristez contestandu-i bucuria)... Si tot atunci imi voi afunda nasul in basmaua bunicii si o voi imbratisa cat voi putea de strans si ii voi simti din nou mana gloduroasa si chinuita de atata munca mangaindu-mi fata zgrumturos...
Si voi cauta cu ochii inimii, aceste zile, pe toti cei care fac parte din mine si ii port oriunde cu mine, eu copil capos si neindurator care nu vrea sa creada ca distanta sau viata sau timpul ne determina sa uitam sau sa pierdem definitiv legatura cu acei oameni pe care candva ii iubeam ca pe noi insine...
Si, poate, zilele acestea bucuria mea imi va fi tremuratoare pentru ca stiu ca nu-mi vor ajunge clipele si stiu ca voi pleca temandu-ma de ceea ce voi gasi la intoarcere.
Si...voi mai rupe o fila din calendarul vietii mele si o nu o voi arunca pentru ca nu vreau... O voi aseza frumos peste sufletul meu si voi pretui dulcea sa amintire, voi accepta singuratatea fiecaruia dintre noi ca pe un dat si unicitatea acelor momente in care simti sau iti doresti sa-ti plesneasca inima in piept de fericire si voi spera sa-mi dea Dumnezeu puterea sa le gasesc folos la toate cate am trait sau voi trai...
Zilele acestea, de veti vedea o fata-femeie cu zulufi de culoarea castanelor umede, cu ochi caprui si melancolici si mers sprintar de copil pus pe nazbatii...poate, prin cine stie ce coincidenta neinteleasa a vietii acesteia, voi incerca sa imi ascund rusinosul accent italian (nu pentru ca este italian, ci pentru ca as vrea sa vorbesc romana fara accent) in spatele unei pronuntii ingrijite si cantate-cum spunea o prietena draga...chiar in preajma voastra:)
Si...voi mai rupe o fila din calendarul vietii mele si o nu o voi arunca pentru ca nu vreau... O voi aseza frumos peste sufletul meu si voi pretui dulcea sa amintire, voi accepta singuratatea fiecaruia dintre noi ca pe un dat si unicitatea acelor momente in care simti sau iti doresti sa-ti plesneasca inima in piept de fericire si voi spera sa-mi dea Dumnezeu puterea sa le gasesc folos la toate cate am trait sau voi trai...
Zilele acestea, de veti vedea o fata-femeie cu zulufi de culoarea castanelor umede, cu ochi caprui si melancolici si mers sprintar de copil pus pe nazbatii...poate, prin cine stie ce coincidenta neinteleasa a vietii acesteia, voi incerca sa imi ascund rusinosul accent italian (nu pentru ca este italian, ci pentru ca as vrea sa vorbesc romana fara accent) in spatele unei pronuntii ingrijite si cantate-cum spunea o prietena draga...chiar in preajma voastra:)
m-am gandit mult la tine, stii...
seara imi adormeam gandurile in bratele tale si dimineata imi scriam sperantele intr-o mangiere visata. vroiam sa-mi fii tot ce nu fusesem eu, sa ma deslusesti din firea mea intesata, sa-mi aperi fiinta de multele mele slabiciuni si sa ma iubesti cu tot ceea ce sunt, chiar si atunci cand ne-ar fi fost mai greu. nu stiam nimic despre tine decat ca te vroiam al meu. si imi era chiar prea mult.
aseara...ti-am numarat pasii spre mine si am vazut ezitarea lor. mi-am ascutit privirea si am zarit carcelul din coltul gandului pe care mi-l furase ea. am tacut si ti-am ascultat indecizia. intr-un tarziu m-am ridicat si am iesit din casa gandurilor noastre. ti-am lasat cheia deasupra pragului de sus...de care mi-am spart capul cand am iesit. vei mirosi acolo sangele meu.
m-ai mintit.
acum te voi minti si eu.
pe curand, dragul meu.
................................................................................................................................
P.S.:
aceasta minciuna si dulce complicitate iti mangaie instinctul trezit si orgoliul care isi zdrobeste tamplele de marginile rationalitatii tale. este ciudat cum nu ne dam seama. se citeste tot. o privire fugace, un zambet, o fraza... umbrele noastre ni se ghicesc pe fata si in tot ceea ce suntem. nu va vedea doar cel care vrea sa ignore.
daca, insa, patima din inima ta este fericirea sau bucuria celui de langa tine, daca intristarea privirii lui te apasa sau dezamagirea-i iti este mult prea grea povara...instinctele se aseaza si egoismul devine altruism. caci in definitv, aceasta este iubirea. daruire si grija pentru fericirea celui de langa tine. asta are la baza. cu celelalte se completeaza.
...de-ti va canta dulceata pacatului in priviri, atunci nu ai cunoscut iubirea.
...atunci cand privesti de jos in sus, chircit pe scarile iesirii de la metrou, la trecatorii atat de grabiti si de pierduti in multele lor griji, ca nu au timp sa te intrebe daca ai nevoie macar de un pahar cu apa sa-ti clatesti fata palida...
...atunci cad omul caruia i-ai spus ca-l iubesti in tot atatea moduri in care ti-ai dat si seama uita sa-ti raspunda la salut...
...atunci cand simti ca devii o amintire pentru cei dragi si ca ochii lor ii ratacesti si tu prin ganduri.
doare mana care ramane goala desi intinsa, dor bratele care-ti refuza mangaierea si ochiul strain.
doare, asa cum am vazut foarte frumos scris, acel prea tarziu, care, de multe ori nu ne dam seama ca il reprezinta doar moartea.
dor neiertarea, mania, mandria care-ti seaca lacrimile si-ti ingheata izvorul iubirii.
doare...sufletul care nu poate vedea mai departe de el, pentru ca s-a inchistat in indiferenta durerilor lui...
Noua, tinerilor moderni si ferchezuiti, frumosi pe dinantru si pe dinafara - asa am vrea noi sa credem - ne plac acele cuvinte rafinate si pompoase, care ne dau senzatia ca repezentam ceva deosebit de interesant in gaoacea noastra. Apoi, in definitv, ne place sa ne ascundem in spatele cuvintelor si a atitudinilor dezastruos de dure, sa ne scrijelim sperantele si iubirea ascuns, in carne si prieteniile pe nisipul marii...
Noi, fiii lui "nimic nu este vesnic", traim cu dorinta renegata intre dinti si lama razbunarii in buzunar. Noi avem constiinta ca totul se va termina din vina altora si prin intermediul nostru, acceptam fatidicul "orice minune dureaza trei zile" dar nu ne gandim ca flacara din sufletul nostru o stingem noi, prin insasi refuzul sau neputinta noastra de a crede si de a spera curat, de a da fara sa cerem nimic in schimb, prin neintelegerea nebuniei din iubire...
Noi, fiii unei societati ingrate si nelegiuite, pe care continuam sa o construim cu fiecare clipa lasa sau falsa, ne vaitam de apasarea ei, dar nu constientizam darurile primite sau bucuria libertatii de a-ti alege existenta...
Noi, fiii lui Dumnezeu, nu avem curajul sa umblam cu sufletul in palme, pentru ca in el a ramas atat de putina iubire si s-a inchistat de atatea greseli nerecunoscute, incat inima noastra, neagra turbare, nu mai vibreaza curat decat atunci cand ne numaram ultimele greseli...
Eu, turbata in cerul gurii, limbuta si sluta in suflet, ma proptesc intr-un cuvant labartat care ar vrea sa cuprinda marea mea de sentimente mici si de cautari schioape...si mi se stinge minunea in causul palmelor, pentru ca degetele imi sunt boante de frica...
Eu, suflet simplu de om mic, ii promit lui Dumnezeu ca nu-i voi uita darul daca-mi va da puterea de a-mi pastra minunea...
--> Citeste mai departe...
Noi, fiii lui "nimic nu este vesnic", traim cu dorinta renegata intre dinti si lama razbunarii in buzunar. Noi avem constiinta ca totul se va termina din vina altora si prin intermediul nostru, acceptam fatidicul "orice minune dureaza trei zile" dar nu ne gandim ca flacara din sufletul nostru o stingem noi, prin insasi refuzul sau neputinta noastra de a crede si de a spera curat, de a da fara sa cerem nimic in schimb, prin neintelegerea nebuniei din iubire...
Noi, fiii unei societati ingrate si nelegiuite, pe care continuam sa o construim cu fiecare clipa lasa sau falsa, ne vaitam de apasarea ei, dar nu constientizam darurile primite sau bucuria libertatii de a-ti alege existenta...
Noi, fiii lui Dumnezeu, nu avem curajul sa umblam cu sufletul in palme, pentru ca in el a ramas atat de putina iubire si s-a inchistat de atatea greseli nerecunoscute, incat inima noastra, neagra turbare, nu mai vibreaza curat decat atunci cand ne numaram ultimele greseli...
Eu, turbata in cerul gurii, limbuta si sluta in suflet, ma proptesc intr-un cuvant labartat care ar vrea sa cuprinda marea mea de sentimente mici si de cautari schioape...si mi se stinge minunea in causul palmelor, pentru ca degetele imi sunt boante de frica...
Eu, suflet simplu de om mic, ii promit lui Dumnezeu ca nu-i voi uita darul daca-mi va da puterea de a-mi pastra minunea...
in deplinatatea egoismului nostru...
crestem si ne luam zborul fara a ne uita in urma, de cele mai multe ori la parinti sau apropiati care cu greu acopera golurile lasate de plecarea noastra
iubim cum ne lasa baierele sufletului nostru dar uitam ca diversitatea nu inseamna in mod necesar inferioritate sau greseala
gresim si dam vina pe negrul celorlalti dar nu scormonim in farama noastra de constiinta, in aflarea neputintelor noastre
ne bucuram de cerul senin si zilele frumoase si nu vedem o mana intinsa spre noi
pentru ca viata trece si ne este prea scurt timpul, nu ne putem opri sa ascultam, sa indreptam, sa iertam si sa uitam
in deplinatatea egoismului nostru
uitam de insusi Dumnezeu
pentru ca suntem noi stapanii
lumii noastre nisip si de iluzii marete...
--> Citeste mai departe...
crestem si ne luam zborul fara a ne uita in urma, de cele mai multe ori la parinti sau apropiati care cu greu acopera golurile lasate de plecarea noastra
iubim cum ne lasa baierele sufletului nostru dar uitam ca diversitatea nu inseamna in mod necesar inferioritate sau greseala
gresim si dam vina pe negrul celorlalti dar nu scormonim in farama noastra de constiinta, in aflarea neputintelor noastre
ne bucuram de cerul senin si zilele frumoase si nu vedem o mana intinsa spre noi
pentru ca viata trece si ne este prea scurt timpul, nu ne putem opri sa ascultam, sa indreptam, sa iertam si sa uitam
in deplinatatea egoismului nostru
uitam de insusi Dumnezeu
pentru ca suntem noi stapanii
lumii noastre nisip si de iluzii marete...
Da, dom'le!
Ne-am suparat unii pe altii. Si ne-am impartit. Zice-se in...cum ii cheama????
Misogini si feministe!!!!
Pai sa inteleg si eu cum vine asta... Adica astia dintai le judeca fara rost sau indreptare pe alea care vin, iar cele din urma arunca in stanga si-n dreapta cu vorbe grele...despre ai dintai. Ca asa a fost sa fie. Sa ne luam unii de altii de parca nu putem lua viata si multele greutati de dupa ceafa. Trebuie sa ne certam cine canta mai frumos in casa si cine pune piciorul mai bine in prag. Caci de'...ne umflam in pene si plesnim de mandria aia mare! Da, mandria aia care te face sa crezi ca esti deasupra celui pe care ar trebui sa-l iubesti in primul rand! Sa-l iubesti si sa-l respecti! Fie ca este barbatul sau femeia ta. Cea de ai luat-o cand mirosea a flori sau cea de te trezesti dimineata langa ea... Este aceeasi. Si este acelasi pe care ieri il iubeai sub un colt fermecat de cer. Si cand nu mai este te taie dintr-o data la inima si ti se rostogoleste imbucatura pe gat cu noduri. Caci atunci vezi ce n-ai vazut si simti ce trebuie... Cum zicea bunica-mea: "rau e cu rau dar mai rau e fara rau." Mai greu este cand te asezi seara in asternuturi si te trezesti dimineata invelit in singuratatea ta. Pai da! Ca doar acum am plecat in lume si am citit carti multe si ne-am inchistat in carapacea noastra si am uitat de simplitate si de oamenii care se respecta cu frica de Dumnezeu. Acum suntem moderni si frumosi si destepti si gaunosi... Acum carpe diem si ne batem in pozitii sociale si in cunostinte si in easy come, easy go...
...Iar cand ajungem acasa ne mangaiem de tocul usii care nu vrea sa se inchida, ne invelim cu o pagina din new york times si visam cursul de managementul clipelor...care ne-au mai ramas pana cand ne vom stinge de tot in egoismul nostru...
P.S.: Este doar o viziune simplista asupra a ceea ce cred ca este una dintre marile greseli ale timpului nostru... Egoismul nostru crescand, invelit in haina unei false independente sau modernitati. Uitam incet, incet sa iubim...
--> Citeste mai departe...
Ne-am suparat unii pe altii. Si ne-am impartit. Zice-se in...cum ii cheama????
Misogini si feministe!!!!
Pai sa inteleg si eu cum vine asta... Adica astia dintai le judeca fara rost sau indreptare pe alea care vin, iar cele din urma arunca in stanga si-n dreapta cu vorbe grele...despre ai dintai. Ca asa a fost sa fie. Sa ne luam unii de altii de parca nu putem lua viata si multele greutati de dupa ceafa. Trebuie sa ne certam cine canta mai frumos in casa si cine pune piciorul mai bine in prag. Caci de'...ne umflam in pene si plesnim de mandria aia mare! Da, mandria aia care te face sa crezi ca esti deasupra celui pe care ar trebui sa-l iubesti in primul rand! Sa-l iubesti si sa-l respecti! Fie ca este barbatul sau femeia ta. Cea de ai luat-o cand mirosea a flori sau cea de te trezesti dimineata langa ea... Este aceeasi. Si este acelasi pe care ieri il iubeai sub un colt fermecat de cer. Si cand nu mai este te taie dintr-o data la inima si ti se rostogoleste imbucatura pe gat cu noduri. Caci atunci vezi ce n-ai vazut si simti ce trebuie... Cum zicea bunica-mea: "rau e cu rau dar mai rau e fara rau." Mai greu este cand te asezi seara in asternuturi si te trezesti dimineata invelit in singuratatea ta. Pai da! Ca doar acum am plecat in lume si am citit carti multe si ne-am inchistat in carapacea noastra si am uitat de simplitate si de oamenii care se respecta cu frica de Dumnezeu. Acum suntem moderni si frumosi si destepti si gaunosi... Acum carpe diem si ne batem in pozitii sociale si in cunostinte si in easy come, easy go...
...Iar cand ajungem acasa ne mangaiem de tocul usii care nu vrea sa se inchida, ne invelim cu o pagina din new york times si visam cursul de managementul clipelor...care ne-au mai ramas pana cand ne vom stinge de tot in egoismul nostru...
P.S.: Este doar o viziune simplista asupra a ceea ce cred ca este una dintre marile greseli ale timpului nostru... Egoismul nostru crescand, invelit in haina unei false independente sau modernitati. Uitam incet, incet sa iubim...
