blog dedicat...

Mi-a mangaiat obrazul o boare calda, de primavara, strecurata pe fereastra...
...Detergentul meu, astazi, are miros de caltunasi si imi aduce aminte de dealul verde-amarui, cu pete minuscule albe si violete.
...Ador kiwi pentru simplul motiv ca are gustul crud al fragilor de padure inca necopti.
...Au taiat o bucata sanatoasa din luna. Pare ireal crampeiul acela de lumina, arcuit deasupra caselor.
Maine voi iesi din nou in zori de zi, cu speranta in buzunar. Cand ma voi intoarce de la Roma, am sa-mi gasesc un buchet de flori de primavara si o crenguta de mimoza galben viu. O pata de culoare in casa si o bucurie simpla de 1 Martie.
Ingrata aceasta conditite de suflet calator.
Cand te sufoca dorul nu mai simti gustul la nimic, iti inchizi ochii, iti astupi urechile si incerci sa-ti alini sufletul sau astepti sa fii salvat, sa fii auzit, sa fii cautat, sa nu fii uitat... Iti porti gandurile si radacinile in suflet, casa in spate, bagajul intotdeauna dupa usa...iar totul din jurul tau devine, atunci, proiectia cruda a tristetilor tale.
...Mi-e dor de seninul ochilor tare dragi sufletului meu.

"Cauta la firea ta, omule, si daca voiesti sa-ti faca altul bine si sa-i fie mila de tine cand esti tulburat si ispitit si necajit, sa-ti fie si tie mila de altul deopotriva cu tine. Si el e om si el e ispitit si el are necazuri si el are ispite si el are davoli care il asupresc, si el are patimi inauntru si inafara si el e tulburat de duhuri si ispite. Deci sa nu-l uram ca tu maine vei avea aceleasi incercari. Si asa vom invata dragostea de aproapele, daca vom socoti cele ale firii, ca suntem adica o fire cu dansul si ca nu putem sa-i stam in ajutor nici o clipa fara harul si mila lui Dumnezeu."

"O mica scanteie din dragostea lui Dumnezeu il face pe om sa calatoreasca in aceasta lume foarte usor si sa dobandeasca toate virtutile. Dupa ce a castigat dragostea lui Dumnezeu, nu stie ce-i osteneala si nu stie ce-i acela necaz. Toate le rabda, toate le sufera, la toate are nadejde, toate le crede foarte usor. Dar pana castiga dragostea se lupta cu frica lui Dumnezeu."

"Dragostea sa fie temelia, centrul si coroana vietii si mantuirii noastre."

Parintele Cleopa Ilie

Rasismul... Xenofobia
Evidente sau, uneori, ganduri atat de subtile incat constientizarea lor te loveste mai rau decat un scuipat in obraz.
Episoade rusinoase ale istoriei omenirii inca atat de prezente in multe locuri pe planeta asta, devenita neincapatoare pentru mandria noastra atotputernica.
De ce am atins acest subiect ? Pentru ca, desi mi-am promis, in momentul in care am deschis aceasta pagina, ca nu voi aborda subiecte care m-ar putea determina sa imbrac susceptibila haina a victimei rasismului, astazi, putin obosita si iritata de alegerile care mi-au schimbat total viata si de valurile de priviri curioase care m-au apasat in ultimul timp, as vrea doar sa va impartasesc un gand razlet.
Anume acela ca, in afara acelui rasism intalnit in aproape toate straturile sociale (procentajul fiind decis de cele mai multe ori de catre nivelul de cultura al oamenilor, de experientele avute si, in consecinta, de elasticitatea mentala a acestora), consider la fel de periculos acel subtil gand xenofob, care te loveste pe neasteptate si il retin motivul principal al dificultatilor de integrare si de convietuire intampinate intr-o societate mixta, sa zicem, acel tip de societate propus de marea noastra Uniune Europeana.
Dificultatea se manifesta in momentul in care descopar ca diferentele, cele care ne trezesc pofta de cunoastere a altor civilizatii si locuri, sunt destul de greu de acceptat atunci cand trebuie sa convietuiesti cu ele.
Teoretic, libertatea fiecaruia se intinde pana acolo unde nu dauneaza libertatii celui de langa el. In practica, libertatea mea se intinde pana acolo unde doresc gazdele mele. Eu trebuie sa respect casa si traditiile si mi se pare absolut justificat! Ceea ce nu mi se pare normal insa este limitarea orizontului si a posibilitatii mele de dezvoltare intr-o societate care se vrea meritocratica. Mi se pare normal sa iei de la capat totul, sa fii nevoit castigi increderea, sa invingi problemele birocratice...dar nu mi se pare normala crearea sau desemnarea unui domeniu de activitate pentru cei mici si limitati de diferentele de cultura. Aceasta "realitate" are iz de sclavie evoluata, asuprire a omului de catre om in forma adaptata timpurilor noi.
Si, pentru a ajunge in sfarsit la motivul scrierii mele, consider xenofobie subtila, inconstient inradacinata in minte si inima, atitudinea celor care iti declara in fata ca nu generalizeaza tocmai pentru ca au avut posibilitatea sa te cunoasca, facandu-ti, astfel, o mare favoare, care raman surprinsi sa te gaseasca ratacit in anumite medii sociale restrictionate, care, fara sa stie o boaba din istoria ta, te izbesc peste obraz cu ultima stire care a facut inconjurul lumii fara sa se intrebe, de fapt, ce ascunde aceasta puternica mediatizare a negativului din prezenta strainilor langa tine, ce politica murdara isi face jocul prin intermediul organelor media, astazi mijloc ideal de asmutire a maselor.
Apogeu, insa, al manifetarii acestei xenofobii retinute, este condescendenta si falsul respect. Distanta care iti zambeste politicos si iti teorizeaza ca sangele tau este la fel ca al sau dar...sa nu cumva sa ma murdaresti cu el... De multe ori, mintea se inchide cu acest concept, distrugand curiozitatea creativa sau dorinta de cunoastere a celuilalt. Ochii iti povestesc, atunci cand vorbele te insala... Acea privire mata care te cerceteaza, te condamna, acea privire care iti spune eu nu te cunosc, nu te inteleg si nici nu vreau acest lucru. Eu te "respect" pentru ca iti sunt net superior si educatia si conditia mea imi impun acest lucru!
In loc de concluzie...
Calatorie cu metroul intr-o seara trista si obosita, cu ceva timp in urma. Spirite destul de incinse din cauza unei orori savarsite de persoane pe al caror pasaport era scris ca sunt cetateni ai tarii noastre. Am gasit un loc liber si, fara sa privesc in preajma, m-am napustit epuizata asupra lui. Alaturi de mine o doamna sic, la vreo 70 de ani, probabil parte din aristocratia specifica localitatilor din preajma Romei. O privesc, o admir...ma gandesc la mine ca arat mult mai obosita ca ea asta-seara...si apoi imi vad de caltii gandurilor mele. La una dintre urmatoarele statii urca o draguta, de mana cu o copila de cel mult sase ani. Pana sa procesez eu informatia...doamna ii cedeaza locul pentru copila. Imi dau seama si ma ridic pentru a-i oferi locul dragutei, alaturi de fata ei. Ea, stanjenita, isi ia fata si sacosele in brate si ma roaga sa ma asez inapoi, pentru ca sta foarte bine si asa. Nici nu banuieste ca sunt de-a ei, romanca...desi vocalele ei inchise deja imi trezisera interesul. Cedez insistentelor si durerii de picioare si ma asez...continuand sa o privesc insa curios. Se agita prea mult. Ochii ei mari si melancolici se muta nervos de la mine la doamna si inapoi, nestiind cum sa multumeasca. Nu reusesc sa inteleg. In timp ce doamna ramane impasibila in fata ei...si eu imi fixez incaltarile, ciulind insa urechile pentru a nu pierde o silaba, draga mea romanca isi indreapta atentia asupra aristocratei. Multumind pentru a nu stiu cata oara, discursul sau aluneca incet spre faptele condamnabile, din chiar zona in care locuia. Privirea doamnei devenise mata. Draguta continua sa vorbeasca, sa critice aspru, sa spuna ca-i era teama sa-si lase copila singura acasa, fara sa lase de inteles ca era vorba despre conationalii ei. Intr-un tarziu fetita o intreaba daca mai era mult, intrerupandu-i astfel peroratia. Doamna devenise intre timp, stana de piatra, cu un zambet pictat si accentuat de machiajul bine definit...o stana care se sfarama cu fiecare clatinare a capului, care se chinuia sa fie condescendenta cu situatia celei care, prin tot comportamentul ei, ii spune « imi pare rau ca sunt romanca ». Mi-au fost atat de nesuportat scuzele frumoasei noastre...ca in momentul in care s-a ridicat am intrebat-o, in romana si ridicand vocea intr-atat incat sa fiu sigura ca ma aude si doamna... « aveti nevoie de ajutor cu sacosele ???»
Surpriza si rusinea intiparita pe fata ei incantatoare, de tanara mama si femeie respectabila, m-au lovit ca un pumn in stomac. Fondul de ten al spectatoarei noastre s-a innegrit vizibil, capul s-a intors silnic, spre alte orizonturi.
A raspuns scurt « nu, multumesc » si apoi s-a intors spre iesire, fara sa-mi mai arunce macar o privire. Doamna a coborat fara sa o salute pe ea...si romanca fara sa ma salute pe mine...

Motto : « Folosindu-ne si pe noi si dand lumina la atatia, ea se jertfeste si incepe a se topi incet, incet si se topeste pana ajunge la sfesnic. Doua lucruri face tacand – zice Sfantul Ioan Gura de Aur – tace luminand si se jertfeste tacand. Acesta este rolul femeii in societate. » Parintele Cleopa Ilie

Alessandra... Ochi ciocolatii migdalati si blanzi cum rar iti este dat sa intalnesti, ten masliniu, trasaturi delicate si...vopsea neagra ca pana corbului amintind, acum, culoarea parului albit mult prea devreme... Un munte de suferinta si de singuratate astazi, cand si-a dedicat viata copiilor ei, prea mici pentru a intelege ca mama nu este doar un punct de referinta, dar si o femeie care are multa nevoie de o farama de sprijin... Barbatul ei si-a gasit « alinare » in bratele unei alte femei, dupa doar...o viata de cand se cunoasteau...
O privesc uneori...pierduta in gandurile ei singuratice, in dorurile ei, capul usor inclinat, genele lungi acoperindu-i ochii, zambetul timid in unica expresie care inca mai aminteste de femeia care s-a ascuns in ea, de sperantele si visele ei... Si imi revin in minte vorbele pe care le-a lasat sa scape intr-o seara...singurul moment in care i-am simtit suferinta sufocand-o intr-atat incat cuvintele pareau biete picaturi care nu o ajutau nici macar sa sa-si racoreasca sufletul secatuit « Ceea ce nu-i pot ierta este ca, dupa atatia ani s-a purtat astfel cu mine... Era suficient sa se opreasca macar o data si sa-mi spuna «Iarta-ma! Nu am vrut sa iasa asa! »...Nu a facut-o niciodata si asta nu pot accepta...»
Asa este viata, uneori, mai ales in timpurile noastre! Ruleta ruseasca...
Si...avem, totusi, Valentine’s Day... In zile in care cuvantul « familie » si-a pierdut sensul pentru prea multi dintre noi, in zile in care egoismul, narcisismul, materialismul primeaza de prea multe ori, in care nu mai avem rusine de nimic iar responsabilitatile sunt flori la ureche, pe care le aruncam atunci cand isi pierd prospetimea... Doar avem o viata inainte si putem incepe atat de multe... Nu conteaza daca le ducem la bun sfarsit sau nu. Conteaza emotia descoperirii, bucuria copilului care si-a aflat o noua jucarie, care adora prima zi de scoala pentru ca, in ghiozdanul cumparat ieri, are carti si caiete noi... Si ghetutele cele noi ii stau atat de frumos in picioare... Mai greu este cand cartile se tocesc de coatele ce raman sprijinite prea multe ore peste ele...
Si, totusi, incerc intotdeauna sa evit intrebarile la care nu as putea avea raspuns... Le alung hotarata, cand le aud doar tropaind in anticamera creierului meu si incerc sa alin, daca reusesc, macar o tristete...
Pot, insa, afirma ca prefer...
IUBIREA, sarbatorii indragostitilor!
Prefer un zambet sincer, o clipa furata, o lacrima stearsa, o bucurie traita impreuna sau tacerea in locul cuvintelor spuse mult prea usor, care isi pierd continutul atunci cand ai nevoie de sprijin...
Prefer brate calde care sa ma astepte si sa ma aline, unei seri romantice dictate de prea multul oferit de zilele noastre,
Prefer ochi care sa ma caute tot astfel cum ii caut si eu,
Prefer o simpla plimbare si sa simt mana care se strange ocrotitor in jurul mainii mele, in locul cadoului sau a inimioarei, care nu-mi arata ce este in sufletul celui de langa mine,
Prefer un ceai si o seara linistita acasa, langa cel caruia ii apartin...
Prefer stabilitate si gesturi care, in simplitatea lor, iti cuceresc increderea si iti umplu spatiul din jurul tau atat de frumos si natural, incat lipsa lor iti lasa un gol imens.
Si,da...
Prefer sa-mi doresc sa pot imbatrani linistita alaturi de persoana iubita, decat sa fiu indragostita de ideea de a fi indragostita si de a demonstra acest lucru!

Dascali. Sot si sotie. De purtat cu mandrie...sau nu...
Doamna...
Profesoara de franceza...supranumita « closca» intre ai nostri, surda si putin nebuna (cel putin asa afirmau cei de la alt profil care au fugit pe fereastra, in timpul orei sale :))... Asta atunci cand vroia, lucru pe care l-am inteles mai taziu... Ciuca limbii franceze, ciudat inspirata in ceea ce privea vestimentatia, asorta intotdeauna culori care iti zgariau dureros retina si folosea acel ruj sangeriu in contrast cu ochii verzi, mici, aproape liniari... parul oxigenat si ondulat prea scurt, in jurul obrajilor bucalati... Ii placea sa vorbeasca, sa-ti intre in suflet, sa stie ce se intampla cu tine si cu familia ta, sa judece...motiv pentru care nu o singura data s-a gasit in situatii neplacute cu elevi care nu intelesesera ca un lucru ramane secret atunci cand il tii pentru tine.
Avara si muscata de sarpele invidiei uneori, femeie simpla si foarte directa, detinea insa una dintre cele mai frumoase calitati ale unui dascal: ii placea ceea ce facea! Iubea limba franceza si ne facea sa ne transpire palmele pe caietele studentesti, scriind saptamanal zeci de pagini de traduceri literare si de exercitii de gramatica iar cuvintele aveau ecou frantuzesc, dupa doua ore alaturi de ea... Nu era niciodata multumita si-mi amintesc ca din partea ei mi-a fost dat sa am prima « satisfactie » abia in ultimul an de pregatire, cand deja eram in posesia unei colectii impresionante de...caiete studentesti insangerate, in sintonie cu unghiile ei perfect lacuite. Iar paginile pe care le propunea pentru traduceri imi trezeau de multe ori pofta de citit.... Nu mai puteam lasa cartile din mana fara sa aflu rostul acelor farame de idei, sfarsitul acelor dimineti atat de frumos descrise sau taina povestilor incantatoare de dragoste. I se luminau ochii a roua si i se incretea pielea in jurul lor...intr-un suras larg atunci cand descoperea un nou talent. Si mi-a ramas de la ea mult! Mult mai mult decat ma asteptam sau intelegeam atunci cand, in lumea mea tacuta, credeam ca oamenii sunt evidentele si ideile exprimate si privirile surprinse, din care eram convinsa ca descoseam multe... Nu stiam atunci ca, pentru a avea gustul oricarui lucru trebuie, in primul rand, sa lasi timpul sa cearna tot... Cu atat mai mult legaturile cu cei din jur... Sunt cu atat mai frumoase si mai pretioase cu cat timpul le adauga, asemenea vinurilor vechi, efervescenta vietii, gustul emotiilor traite impreuna, a daruirilor si a renuntarilor, a stabilitatii... Ceea ce draga mea diriginta mi-a lasat am pretuit cand am descoperit rezultatul eforturilor din anii liceului. Am pretuit si as vrea sa am posibilitatea sa o revad, sa ii duc un buchet de flori de primavara si sa mai vad, inca o data, salonul intunecat, cu scaunele mereu acoperite pe parul prea multelor pisici rasfatate si cartile si tablourile si sa-i mai urmaresc, pentru putin, accentul sau « français » si manichiura sa perfecta... Si sa-i spun un simplu « Multumesc ! »

Domnul...pictor recunoscut, cu expozitii in tara si peste hotare, profesor la Scoala de arte pe care o frecventam in paralel, in perioada liceului.
Inalt de cel putin un metru si nouazeci, cu nas acvilin, ochi scrutatori, parul si barba albe parca dintotdeauna...vorbaret si curios nevoie mare, atingand de prea multe ori limita invadentei.. Ore lungi intr-un atelier slab luminat, in perfecta dezordine, cu soarele intrezarind printre geamuri prafuite si lasand impresia unui etern amurg peste picturile ingramadite prin colturi, un radio care scotea un zumzait slab, de fundal, dar nu reusea niciodata sa acopere vocea lui si a interlocutorilor lui, oameni atat de patrunsi de inteligenta si de importanta lor ca uitau, de cele mai multe ori, scopul prezentei acolo. Aerul pe care-l expira avea iz de indiferenta fata de noi si de superioritate fata de lume... Inca imi amintesc reactia lui cand a vazut prima mea pictura (in tempera)... « ce-ai facut ma’ fata, tu, aici...desene animate ??!!!» sau comentariul lui cand a descoperit, intamplator, o carte pe care o citeam : « tu trebuie sa ramai asa, frumoasa, sa se bucure ochiul de tine. Cunostinta urateste...nu stiai ???!!! Pai da...iti creste nasul...uite-asaaaa...(si isi indica nasul cu degetele sale lungi), iti ajung urechile clapauge, nu mai vezi bine si-ti ies ochii din cap holbandu-te pe cartile acelea... Asculta-ma pe mine...» Si a izbucnit intr-un ras ragusit si zgomotos, multumit de ceea ce tocmai ii auzisera urechile...
Ajunsesem acolo pentru ca imi doream din toata inima sa invat sa desenez si sa pictez in ulei... Intotdeauna muta si neutra din cauza timiditatii care ma sufoca, umbra, speram, intre colegele mele nelinistite si dornice de afirmare, intre invitatii care stiau si spuneau atat de multe, imi vedeam constiincioasa de desenele mele, mai prindeam cate o fraza sau o idee din zbor, ma multumeam sa raspund scurt si la obiect si sa ma ascund in spatele unui zambet, atunci cand mi se innoda limba si nu ma lasa sa raspund... Nu am pictat niciodata in ulei si nici nu mi-am ridicat diploma care atesta ca am terminat trei ani de Scoala de arte.. Inca zace in arhiva Scolii. In urma uneia dintre ultimele « lectii » am descoperit atelierul de la parter al unui alt profesor neplacut fetei dascalului nostru, loc unde incantatoarele mele colege dispareau mult prea des... Am ramas vrajita... Aceeasi lumina slaba si calda se strecura printre sevaletele asezate frumos, muzica in surdina, chipuri incruntate pe mica lor opera... Liniste... La ceea ce as fi putut sa invat in scoala am renuntat, dar nu si la visul meu...amanat pe termen nelimitat... Atelierul meu mic, mic si luminos, cu ferestre mari, plin de carti, de schite si fotografii... Poate, odata, la ani batrani...cand sper ca vor veni copiii si nepotii sa-mi cante colinde la ferestre, voi gasi un coltisor si pentru acest vis....

Edith Piaf - "Non, je ne regrette rien"

Timpul meu este cel pe care il simt strecurandu-se printre degete, pictand riduri fine in jurul ochilor mei, obosindu-mi oasele, ostoindu-mi nelinistile si aducandu-mi candva, sper, putina intelepciune...

Timpul nostru poate fi lupta sau renuntare, iubire sau ura, speranta sau deznadejde, tristete sau bucurie. Alegem noi, de cele mai multe ori, pentru ca istoria pe care o traim se reflecta in mod diferit in noi iar in panza noastra se opreste doar ceea ce se poate aseza frumos in camarutele sufletului nostru...
In rest, se asterne uitarea...
Clipele noastre se intrepatrund insa, ne apropie sau ne indeparteaza, ne aprind privirea si ne canta iubirea in urechi sau ne scriu promisiuni in palme, ne aduc prieteni sau neprieteni, satisfactii sau dezamagiri, lacrimi sau revolte, cautari sau uitari, pierderi niciodata trecute...
Viata noastra, potrivit lui Gabriel Garcia Marquez, nu este ceea ce am trait ci ceea ce ne amintim ca am trait si cum ne-o amintim pentru a povesti...
Timpul meu astazi este o cafea amaruie intr-o dimineata senina si o mana de sperante.
Maine, poate, va ploua... Dar am umbrela. Si foc in camin sa ma incalzesc.