...imi picura acest inceput de toamna dulce si ciudata melancolie in suflet... Caci nu-mi mai simt inima golita ca alte dati si nici nu ma mai intristeaza constientizarea inceputului si sfarsitului din toate sau amintirea celor pe care nu-i mai am alaturi...ci ascult linistita bataia ploii in fereastra si suieratul vantului si simt in preajma-mi frenezia vietii, graba tuturor spre tot si nimic, fara a sti efectiv incotro ne indreptam... A trecut si un alt imaginar sfarsit al lumii si realitati sociale astazi puternic mediatizate, maine vor purta deja un ecou din ce in ce mai slab...a trecut o alta zi spre inceputul vietii nepotului meu si o alta zi din viata celor care deja suntem aici.
Astazi nu vreau sa ma gandesc la nimic, nu vreau sa vad nimic...nici sa-mi pictez in cuvinte impresiile sau starile de suflet...ci vreau doar cu soarele in par, cu geaca mea galbena precum puii pe care nu-i mai lasam din mana in curtea bunicii si care, parca, sfideaza toamna ce va veni...sa ma plimb mult, mult si sa zambesc vietii!... Pentru ca ma simt vie, pentru ca sunt tot ceea ce am trait pana acum si ii multumesc lui Dumnezeu pentru tot, pentru ca vreau, la sfarsitul calatoriei mele, sa nu am mainile goale...
A fost odată
Acum o zi
