blog dedicat...

Incomensurabil Când simți in ceafa-ti plăpândă suflarea rece a morții, îngheți. Inima își încetinește ritmul înfricoșată, sângele uita drumul pe care-l are de făcut, gura înțeleneste iar ochii încearcă sa cuprinda necuprinsul, sa ia cu ei tot ceea ce ar fi putut cuprinde in nesfârșita călătorie. Când simți vântul rece și schimbător de soarta, te intrebi...tie cât ti-a mai rămas și daca ti-a rămas, dar, daca nu ti-ar mai rămâne, unde ai fi si ce ai lua cu tine. Când simți...ca aceasta aventura s-a sfârșit, singurul lucru care mai contează este, presupun, iubirea care ti s-a scurs prin vene, gustul pe care l-ai lăsat celui de lângă tine și nu numai, durerea nespusa și dorul. Căci ochii noștri nu văd pana nu sunt ajutați sa vadă și inima noastră nu înțelege. Și ne pierdem visele și dorurile in false speranțe și vădite orgolii, lumina o alungam in întuneric, bucuria de a trai in neputința. Căci lupta aceasta nu poate fi mai grea decât atunci când, nemaiștiind pentru ce lupți, constați ca a bătut gongul final fără sa fi apucat sa dai ce este mai bun din tine. De aceea timpul nostru aici este atât de important, de aceea toți ne măsuram existența, pentru ca nemurirea noastră se măsoară intr-un pahar de viața dulce - amara pe care-l bei pe-ascuns uneori de propria-ti ființa.

">

Decembrie trecut, pe potecile intunecate si inzapezite mi-a aparut inainte bunica, desi era casa plina de suflete tinere...dar mai obosite decat al ei. Usor adusa de spate, cu mainile si picioarele slabite de reumatism, a venit precum o umbra inaintea nepoatei...
Pentru ca asta stie ea sa faca, sa daruiasca din tot sufletul! Asta a facut toata viata...
Si astazi, in mod inconstient, desi toti ne invartim in jurul ei si avem senzatia ca facem mai mult, ca stim mai mult...ea ne ramane radacina si pragul casei. Noi nu putem fi decat liniste sau bucurie la batranete, dar ea ne ramane ajutorul nostru, simbolul stabilitatii noastre...
Glasul sau cristalin cantandu-mi "...si ochisorii...si gurita aia frumoasa" cand ii spun "sarut mana, mama" si mainile intinse dupa mine si zambetul si blandetea ei si trupul ei mic si chinuit le port mereu ascunse in inima. Parca este asa de cand m-am nascut. Poate, ridurile inca nu ii impanzisera chipul...dar pentru mine este numai ochi, ochii aceia mari si buni si nasul drept si ascutit, ce-i da profilului o alura romana si buclele ascunse ingrijit sub broboada viu colorata si mirosul ei de flori camp... Si mainile nu ii erau contorsionate de boala, dar simt doar mangaierea lor mereu aspra pe obrajii mei...

Mama...are ochi jucausi de ciocolata, cu gene scurte si marunte, piele maslinie si maini elegante, pe care vremea isi deseneaza lenesa urme neinsemnate... Un smoc alb incapatanat ii decoreaza fruntea mica, nelasandu-se ascuns de nici o culoare pentru mai mult de o saptamana, respectand, parca, un acord secret cu perciunii si firele razlete din spatele urechilor... Nasul carn ii da un aspect de etern copil incapatanat si dispare in obraji, cand zambetul larg ii lumineaza chipul.
Timpul nu-si canta batranetea decat in privirea ei obosita sau trista uneori, dar niciodata infranta. Si, desi stie ca fiecare trebuie sa dea masura lui si ca de la anumit punct ne poate ajuta doar cu un sfat sau o rugaciune din inima, trece totul prin casa sufletului ei cu o intensitate inmiita si isi repeta mereu in barba, cand simte ca inima ii poarta foc nemasurat..."ehe...numai mama sa nu fii". Si totusi, poezia inimii ei ramane "copiii sunt cea mai mare bucurie a mea" si isi marunteste in tacere existenta in preajma noastra sau sperand ca viata, acolo unde ne-a dus, este blanda cu noi.

Prietena mea...niciodata tradatoare in priviri si, cu atat mai mult, in fapta, zambitoare si luptatoare, blanda sau iute, echilibrata sau nervoasa in zilele mai grele, asa cum se intampla tuturor...stie cand si de ce sa vorbeasca, sa zambeasca sau sa ma contrazica si cand sa imi asculte tacerea. O afinitate sufleteasca fara explicatii, fara ca timpul sa fie un factor de influenta negativa, aproape...doar pentru ca suntem prietene. Atat. Isi pune in geanta din cand in cand un gand sau un zambet pentru mine si, in epoca asta repezita si gri, isi face timp sa imi bucure, uneori, ziua.


Zambeste, femeie, ghiocelului imaculat si delicat ca tine, razei fiecarei dimineti care patrunde sfiosa pana la tine, zambeste ploii care iti spala tristetile si cerului senin pe care il doresti.
Zambeste celui care iti lumineaza viata cu simpla sa prezenta, zambeste gandului agitat intre falduri multe si sperantei care iti coloreaza fermecator obrajii...
Zambeste in casa ce ia forma sufletului tau si celor care ii calca pragul, calatori doriti.
Zambeste, mama, caci atunci femeia din tine isi va implini rostul dat de Dumnezeu, zambeste si ramai lumina si bucurie in viata celor pe care ii iubesti!

">

S-a inchis cerul si, din bolta cenusie, isi cerne gandurile miloase asupra noastra si ne povesteste, in soapte albe, sperante eterne... Sperante mari si curate se topesc in causul palmelor noastre, se impregneaza in sangele nostru, ne mangaie parul si ne alina mut auzul...

Ninge ca-n povestile din inima noastra de copil...
Cladirile si masinile si-au pierdut conturul intr-un alb cenusiu, ramurile copacilor se povarnesc pioase sub povara pufoasa si rece, calea pedestrasilor apare batucita de atatia pasi care se incapataneaza sa infrunte stihiile, orasul si-a domolit pulsul si doar strada taie nemiloasa dungi negre in imensitatea alba, care ar vrea, parca, sa inghita totul. Fulgii generosi de nea ti se strecoara printre degete, ti se aseaza pe gene si pe buze spalandu-le de tristeti, iti nametesc umerii si pieptul ca o patura blanda peste sufletul tau.

Ai vazut cum ninge peste noi si ne ascunde zapada in ea?
Uite fulgii copilariei noastre cum ne danseaza in preajma si ne soptesc sa iertam si sa uitam, sa iubim si sa dansam inlantuiti, un intreg cu acelasi vis si aceleasi urme...

Uita de tot si danseaza cu mine...vis frumos, uita de tot si asculta cu mine povestea soptita printre fulgi mari si blanzi, uita de tot si inlatuie-ma cu brate dorite si calde...

"Care dintre noi n-a stat cu cineva drag – cu mama, cu sotia, cu sotul, cu un prieten – la ceas de seara, cand amurgea, cand in jur totul se potolea? La inceput – discutie, apoi cuvintele deveneau tot mai rare si tacerea se asternea, insa ramanea in urma o anume liniste; ascultam cu luare-aminte sunetele: trosnetul lemnelor in soba, ticaitul ceasurilor, departatele zgomote de afara; apoi, dispareau si sunetele acestea si se lasa o liniste atat de adanca, o tacere a sufletului. Si iata ca in tacerea aceasta a sufletului simti dintr-o data ca ai devenit atat de apropiat prietenului, omului care se afla alaturi de tine. Aceasta nu este, bineinteles, o contopire in sensul ca un om devine altul, ci in acela ca cei doi se unesc la o asemenea adancime de traire a celuilalt, incat nu mai este nevoie de cuvinte: ei sunt impreuna, si daca iubirea este indeajuns de profunda, ei au devenit un tot." (Mitropolitul Antonie de Suroj)

Iti mai aduci aminte, drag prieten, cand ne intorceam din padure cu picioarele indoite de greutatea crozniilor mai mari decat spinarea noastra cat o palma? Iti mai aduci minte cand ma tineam de fusta ta si nu scapai de mine, oriunde ai fi vrut sa te ascunzi...eu, copila mucioasa si curioasa de tot ce se petrece in jurul meu? Iti mai aduci aminte cand ne asezam frumos in varful dealului si susotind si privind satul picurat de lumini pale si dezordonate si apoi, ascultandu-ne tacerea, numaram stelele infinit mai multe, iti spuneam eu de fiecare data, decat cele de la oras...
Iti mai aduci amine serile de basm pe ulita lucioasa sub lumina lunii si poala padurii, cand scapand de la scoala, imi luam ghiozdanul si ca ai clipi ajungeam in varf si de acolo...nici nu salutam bine si va ajungeam din urma pe sanius?

Ti-aduci aminte bujorii pe care mi-i aduceai in fecare an din gradina parintilor tai si povestile noastre tarzii, la o cafea si deja...o tigara, caci eram mari de-acum si se parea ca tinutul tigarei intre degetele fragile ne aducea putin mai mult fascin si mai multa maturitate grava in idei?...

Ti-aduci aminte, nume de floare si suflet frumos, cum se rostogoleau orele noptilor noastre numarate in cuvinte si amintiri, in jocuri, cantece si nedumeriri?.. Imi revin toate in minte...casa ta calda, zambetul luminos, mirosul amarui de cafea cu rom, noi toti povestind sau ascultand, noptile prea scurte pentru toate cate aveam de impartasit."Piata romana n. 9"... si anii facultatii s-au scurs frumos in jurul tau si fiecaruia dintre noi, care a avut norocul sa te cunoasca, ai lasat o frumoasa amprenta in suflet.

Ti-aduci aminte cand navaleam acasa la tine, suparata pe mica mea lume si ma asezam pe covorul din sufragerie si nu mai ostoiam cu povestitul pana nu imi varsam tot oful adunat?.. Si tu ma ascultai cu privirea ratacind pe desenele covorului si cuvintele si gandurile noastre se pierdeau in ciripitul vrabiutelor de la geamul tau si harmalaia copiilor de afara.

Pentru mine timpul a avut intotdeauna o masura ciudata. Timpul si prieteniile.

Caci intre noi timpul si-a pierdut semnificatia si lunile sau anii nu mi-au sters afectiunea pe care o am pentru tine.

Iar daca tu m-ai vandut pe drumul vietii, sa-ti ajunga banii sa iti cumperi alte zeci de prietenii frumoase pana la sfarsit... Iar daca m-ai ratacit, sa-ti fie viata lina si plina de bucurii si eu, gand cald intr-o seara ploioasa... Iar daca timpul a ramas unul pentru noi si viata nu ne-a destramat, atunci, dragul meu prieten, vom sti ca zambetul de astazi este cel pe care il vom avea in continuare, vom sti ca mainile noastre vor fi, fara exagerare, mereu alaturi, sprijin si frumoasa povara, fara indoiala unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care le putem castiga in viata. Chiar daca timpul nostru se va masura in ore, luni sau ani, bucuria unei prietenii advevarate nu se va ascunde in nisipul clepsidrei lui si vom avea zambetul pe buze ori de cate ori viata ne va apropia, macar cu gandul...