blog dedicat...

sau...pe romaneste, nu ma dau batuta!
Cred ca toti avem parte de acele zile la sfarsitul carora am vrea sa nu fi iesit nicidecum din casa, cand avem senzatia ca se impiedica toti de noi si se umfla in pene ca sunt "mai mai" decat noi... Si inveti sa surazi amabil, cat te tine, sa suieri vorbe dulci printre dinti, in masura in care o don'soara le poate spune..si, pana la urma, te retragi in spatele unei indiferente acute.
Intorcandu-ma acasa meditez, atat cat durerea de picioare ma lasa sa-mi indrept gandurile spre altceva... Ce voi spune cand dragii mei dragi, de acasa, cu care eu ma mandresc atat de mult si care se mandresc cu mine, ca "invata fata prin straini"...ma vor intreba, peste ani, ce am facut eu atata timp aici... Voi avea, oare, curajul sa raspund "eh...am purtat gentile altora, mama, ca n-am avut loc de altii mai mari sa-mi cumpar si eu una!"??
...Cobor in satucul meu invaluit deja in umbra, strabat ulita spre casa in varful picioarelor, mananc...fara sa simt gustul mancarii pregatita cu mult drag si...adorm cu nasul in bratele mamei, care ma mangaie incet, incet pe par...Nu insa, inainte de a murmura... "Sa ma trezesti, ca trebuie sa mai citesc."...Si trec, pentru o clipa, in lumea viselor, cu gura incet intredeschisa, cu buza inferioara usor "ingreunata", ca atunci cand eram mica...si tata imi zicea "ai pus buza..." Ce m-ar mai zdruncina el, de-ar sti gandurile mele de acum...
...Mama doarme deja...iar eu ma intorc spre carti, sperand sa descifrez ceva mai mult din paginile pe care le am in fata...
Speranta moare ultima!

...De mic copil ma lasau fara cuvinte acele femei delicate si misterioase, ce se pierdeau printre fustele lungi si extrem de elegante...care miroseau a flori si aveau voce blanda si maini calde cand te mangaiau pe obraji...
In adolescenta-mi visatoare, ma incanta imaginea aceleiasi femei misterioase si blande, femeia cuceritoare si hotarata pentru care familia era capataiul, femeia care avea nevoie de protectia barbatului ei in primul rand pentru ca era femeie si nu o persoana slaba, pentru ca asa era lasat de Dumnezeu... Barbatul sa fie capul!...
Apoi...am crescut...
Misterioasa...n-am reusit niciodata sa fiu... In primul rand pentru ca fata-mi toanta este atat de expresiva, incat mi se desluseste si cel mai mic gand care m-ar putea tulbura... In al doilea rand pentru ca Doamne-Doamne m-a impodobit cu anumite trasaturi de caracter care fac sa dispara tot presupusul cuceritor mister... Unde ar mai ramane acesta daca eu, vorba romanului "ce e-n gusa..."
Am pastrat insa intr-un coltisor imaginea acelei femei blande, "de pus la rana", a femeii care se daruieste cu tot sufletul pentru simplul fapt ca iubeste, a femeii mama care face sa infloreasca tot ce are in preajma. Port inca in suflet ideea casei calde care te asteapta, focul din vatra, mirosul de placinta cu mere, o cana imensa cu ceai... Si linistea... Linistea pe care ti-o ofera casa ta, familia ta, caldura primita din sufletul celei care iti pregateste totul cu drag din drag...
De ce am scris astfel aici?...pentru ca ieri am citit un articol despre femeia crestina, despre datoria ei alaturi de sot si familie, despre cum trebuie sa trecem prin viata asta sprijinindu-ne reciproc si daruindu-ne unul celuilalt. As exclama, acum, precum batranii... "Eh...frumoase vremuri..." acelea in care fiecare lucru isi avea locul lui, in care libertatea nu era gresit inteleasa, cum de multe ori se intampla astazi, in care inca mai erau respectate anumite valori... Daca au fost vreodata respectate..si nu au ramas decat la stadiul de idealuri imposibile, stele atat de indepartate de firea noastra nestatornica. Caci indraznesc uneori sa gandesc ca, de fapt, in aceasta epoca, marea schimbare este in primul rand faptul ca a disparut rusinea... Prin urmare, ne alegem fiecare o insiruire de pacate favorite pe care le declaram mandri in fata lumii, pentru ca toti suntem liberi sa fim ceea ce vrem! Mii de contradictii...la care eu, cel putin, nu sunt capabila sa gasesc explicatia.
La urma urmei aceasta insiruire inutila de cuvinte nu reprezinta decat amintirea unui vis...
Femeia cu sufletul cald, care a invatat sa lupte cu drag si sa surada vietii...femeia care iti aduce in casa soare si miros de flori si multa liniste in suflet...femeia care isi stie rostul dat ei de Dumnezeu...
Toata admiratia mea pentru acele femei!

pfff... Tocmai am descoperit http://whitelegionknightsitalia.blogspot.com/, care este nici mai mult nici mai putin decat site-ul Ku Klux Klan - European Division, organizat ca un fel de cronica nationala a infractiunilor comise de straini in Italia. Foarte bine documentati, ce sa zic...
Imi amintiti, va rog, in ce secol suntem?... Am pierdut pierdut pentru o clipa notiunea timpului... Din cauza gretei care m-a cuprins...

Se pare ca doar oamenii umili, simpli, educati si cu frica de Dumnezeu isi mai aduc aminte de vechea zicala..."fiecare padure cu uscaturile ei", foarte cunoscuta dealtfel si aici!

Mi-a inchis Dumnezeu gura...cu cinci herpesuri. Mi-au inflorit intr-o seara, in mai putin de doua ore dupa ce am iesit de la birou, in mod strategic, in toate punctele cardinale, nelasandu-mi nici o posibilitate de scapare. Am incheiat un armistitiu iar acum ma limitez, cat va dura invazia, sa zambesc delicat, sa mananc cat mai putin si sa vorbesc...aproape deloc. Trebuie sa recunosc ca mi-a si folosit. Imi este mult mai usor sa evit eventuale raspunsuri sau conversatii care nu ma inspira..."nu pot, ma doare gura..."
A fost haioasa reactia celor din jur, initial socati de o astfel de priveliste dar incercand totusi sa-si ascunda repulsia...eforturi ce au avut intotdeauna efect contrar si au culminat cu reactia mamei, care, privindu-ma ingrozita ieri dimineata, a izbucnit "Doamne, mama, ce urata esti..." Si eu care credeam ca puiul ciorii:)...
Mi-am incoronat astazi tacerea cu o surpriza incantatoare. Plimbandu-ma pe aleile Romei, sub o caldura sufocanta care iti topeste creierul si orice idee care s-ar putea ascunde la suprafata lui, am dat peste un anticariat. Un loc ingust si prafuit, plin pana in tavan de carti de toate tipurile.. Nu stiu de ce m-au atras intotdeauna. Chiar simplul fapt de a avea cartile in preajma ma face sa ma simt bine... Cum am nevoie de un dictionar italian-roman destul de cuprinzator si nu reusesc sa-l gasesc niciunde, acasa sau aici, ma hotarasc sa-mi incerc norocul. Domnul cu pricina imi raspunde ca nu are decat editii de buzunar...dar incepe sa caute asiduu, intr-un colt numai de el stiut...ceva...numai de el stiut... Se intoarce invingator...cu o carte "batrana" cum nu mai vedeam de mult. Imi aducea aminte de lada de carti descoperita in podul bunicii mele, cand aveam numai 12 ani, pe care ma uita Dumnezeu rasfoindu-le... Citesc.."la lingua italana - edizione romena definitiva"... Mmmmm.... "Imi pare rau, dar nu am nevoie de asa ceva.. Am deja carti de gramatica..." Incep totusi sa o rasfoiesc incet, incet si gasesc..."Brasov -tip. "Tribuna" - 1942 - Edizioni dell'Istituto di cultura italiana in Romania"... mmmm... continui sa culeg... pag. 42 - "Mortua est", alaturi tradusa in italiana, pag. 75 - un fragment din "Amintiri din copilarie"...Regasesc "La noi" de Octavian Goga, "Nirvana" a lui Caragiale, "Lampa marei insomnii" a lui Teodoreanu...pagini de literatura care mi-au incantat adolescenta, scrise acolo exemplificativ, alaturi de cele de literatura italiana... Uite-asa, din intamplare... Un zambet larg imi lumineaza fata... Mare indrazneala!...imi aduse aminte "dusmanul".
Imi este acum imposibil sa las cartea din mana... " E tacere. Nu se aude decat rontaitul oilor care pasc mai prin apropiere si din cand in cand - cling clang - tilinca sutaselor. Nici un nor pe cer, nici o aidere de vant. Peisajul e curat, proaspat, scaldat in lumina de sarbatoare a inaltimilor. In fund, se zaresc lin ondulate, albastrii, coamele muntilor. Copacii au stat din freamat, apele soptesc a vis..."
Ce bine ca nu pot vorbi!

"Pricina"
de Marin Sorescu

Mie mi s-a omorat timpul,
Onorata Instanza.
Cand ma intorceam eu voluntar
Din razboi,
Am bagat de seama
Ca timpului meu ii fusesera amputate
Inima, gura si fruntea.

Dar nici asa nu mi l-au lasat in pace,
L-au pus sa faca zile-chin, zile lacrimi, zile-masina, zile-bou,
O multime de lucruri
Care nu-l interesau.
Apoi au inceput sa experimenteze pe el
Fel de fel de otravuri -
Tristete, necazuri -
Parca asa le zicea.

Lovitura de gratie i-a fost data
in cap
Cu o bucata de destin
De esenta tare.



"Gelozie"
de George Toparceanu

Daca nu ne-am fi intalnit
(Absolut din intamplare)
Tu pe altul oarecare
Tot asa l-ai fi iubit.

Daca nu-ti ieseam in drum
Ai fi dat cu bucurie
Altuia strain, nu mie,
Mangaierile de-acum.

Ai avea si vreun copil
Care, poate (idiotul!),
Ar fi semanat in totul
Cu acel tata imbecil.

Dar asa...ce lucru mare
Ca-ntr-o zi ne-am intalnit
Si ca-s foarte fericit, -
Absolut din intamplare!

P.S.: "Cu penele altuia te poti impodobi, dar nu poti zbura..." (Lucian Blaga)

Sunt romanca. Si locuiesc de trei ani in Italia. Si...nu vreau sa ma plang de nimic. Am avut parte si de bune si de rele si de umilinte cu carul si de bucurii care m-au lasat fara cuvinte. Marele meu adevar este ca am simtit intotdeauna ajutorul bunului Dumnezeu. In toate! Fac parte dintre acei norocosi care au reusit sa se integreze in societatea gazda, dar dintre acei nefericiti care poarta in suflet radacini atat de adanci incat, de multe ori, dorul ii impiedica sa se bucure de ceea ce au. Sunt Duminici in care mi-ar placea sa pot intra intr-o Biserica Ortodoxa si sa ascult Sfanta Liturghie "zgaindu-ma" la Sfintii de pe pereti si infricosandu-ma tare cu gandul la nazbatiile pe care le-am facut...asa cum faceam in copilarie... Apoi sunt acele zile in care, in mana cu o carte de Eminescu sau Blaga ori Caragiale ori Cioran... ori ascultand Tudor Gheorghe sau Zamfir sau Ioana Radu vreau sa uit de timp si de distanta, de limba italiana si de societatea in care traiesc si de drepturi si de obligatii si de tot... Ma afund intr-o tacere de plumb si ascult doar ploaia si vantul cantandu-mi tristetile si dorul...
Si apoi...sunt acele zile in care as vrea sa-i pot vedea pe toti cei dragi, sa le fiu alaturi cand au nevoie de mine sau sa-mi fie alaturi cand am nevoie de ei...sa nu ma apese gandul clipelor care trec peste noi si intre noi... Si atunci, starile mele sufletesti devin atat de intense ca nu-mi gasesc locul nicaieri si nu ma multumeste nimic si nu ma alin decat atunci cand macar reusesc sa le aud vocea celor dragi sufletului meu...celor care inca isi mai aduc aminte de mine. Pentru ca stiu ca voi deveni o amintire...

In sfarsit...am o viata relativ normala aici...cand nu devin prizoniera propriei minti. La urma urmei acesta este cel mai mare pericol. Multi suntem, fara macar sa ne dam seama...

Roma, 5 august 2008