blog dedicat...

...Asteptam cu sufletul la gura vacanta si plecam inca din prima zi, bantuind potecile inzapezite si cantand colinde pentru a invinge intunericul. Si, seara, ma varam toata in cizmele bunicii mele, infasurata bine in broboada cea mare de lana, de-mi ramaneau doar ochii afara pentru a putea vedea calea... Imi luam sania si alaturi de ceilalti petrecareti bantuiam drumul-partie, strajuit de padurile argintii si de luna, cumatra, ce-si facea veacul pe cerul sticlos de decembrie...
Acasa...ma intorceam cu turturi pe maneci, cu cizmele cele mari pline de zapada si cu foc in obraji! Si, fericita, dadeam tarcoale sobei incinse, care raspandea miros de mere coapte si o sacaiam pe bunica sa-mi mai cante cate ceva din tineretea ei...
Venea noaptea colindului, alba si magica peste potecile satului, cu nastrusnicii si rasete...si ma intorceam zgribulita in zori, tarand dupa mine traista-trofeu, plina de covrigi si biscuiti si nuci si alte bunatati binemeritate. Covrigii aceia uscati, in care de multe ori ni se stirbeau dintii daca nu ii potriveam cu un ceai fierbinte, erau mai buni decat orice in diminetile geroase de iarna.

Sufletul...mi-l regasesc acelasi si astazi, simplu si emotionandu-se mult prea usor.
Povestile bunicii anul acesta au fost inlocuite de povestile voastre... Muta de fel...ma multumesc de multe ori sa va citesc, sa ascult, sa vad...sa invat si sa mai cresc un pic!

Vin acasa maine...sa ma bucur, sa-mi alin dorul si sa cant colinde in pragul casei celor dragi mie!

Inainte de toate insa eu, suflet calator, tin sa urez tuturor celor care ati poposit sau veti poposi aici pret de un cuvant, celor care ati avut pentru mine o vorba sau un gand bun, celor pe care-i admir sincer si prietenilor dragi...

Sarbatori calde si luminate voua si celor dragi voua!

Sa va aduca Anul ce va veni un strop din toate...un strop de noroc, un strop de iubire, un strop de liniste si fericire in suflete!

si o colinda..

...si casa si drum si zambet si planset si timp si rataciri si Paste si Craciun si italiana si romana si vorba si tacere si carti si muzica si responsabilitati si scapari si prieteni si neprieteni si...viata si...
si pentru o clipa m-am oprit...
Vorba molcoma a tatalui meu si timiditatea lui si ochii lui verzi-albastri...si cenusii uneori precum cerul in zilele ploioase, mersul lui tantos, pe care i-l urmaream distrata de la fereastra camerei mele, ori de cate ori aveam posibilitatea si prezenta lui, aproape muta, prin casa si ticurile lui...si misterul unei inimi care a incetat sa bata mult prea devreme.
Mi-a venit azi-noapte la portile visului... Ma astepta in fata usii casei parintesti, cu...dor si ochi inlacrimati...si o groaza de scrisori in mana, cu scrisul acela frumos al lui, cu litere intortocheate...
Si vroia sa-mi povesteasca mult prea multe, cu o avalansa de cuvinte...ca niciodata, ca si cum i-ar fi fost teama ca plecam inainte de a putea sa-mi spuna tot...
Si m-am trezit trista si cu dor mult...si intarita in convingerea mea ca ceea ce este mai important in viata aceasta este dragostea pe care o daruiesti celor dragi sufletului tau, linistea si bucuriile pe care le aduci in viata lor...
Acestea sunt lucrurile care ne innobileaza traiul si clipele care ni se strecoara printre degete...

Phil Collins - "I wish it would rain down"

Tribunal. Sictir. Aer imbacsit de prea multele guri care-l respira. Una din cozile infinite, in urma carora descoperi ca esti doar la inceputul drumului. Ei zic..."vai a cercare Maria per Roma"...noi..."cautam acul in carul cu fan".
Un accent stalcit se strecoara de undeva din apropiere pana la mine. Ridic ochii. Nu este pentru prima data luna aceasta cand vad personajul. Si de fiecare data m-a studiat curios.
Dama la vreo 40 de ani, odata femeie frumoasa, cu ochi verzi si sticlosi de pisica salbatica, murdariti acum de fardul albastru intins cu neglijenta deasupra pleoapelor, parul mereu incleiat pe tample, cap mic deasupra umerilor lati de barbat, voce rugoasa si mers leganat. Astazi imbracata cu o haina alba care-i pune in evidenta "mijlocelul" tras prin...burlan, geanta cu firma la vedere, striga din toti rarunchii, de parca ar fi fost in mijlocul campului:
- Filippooo!!!? Filippo??! Vieni qua! Chi è l'ultimo?
(Cavolo!!! Ero proprio io...)
Il aseaza langa mine si-i ordona sa ramana acolo. Imi ascut urechile curioasa. Pana astazi fusesem convinsa ca era rusoaica, dupa duritatea consoanelor care-i ieseau printre dinti. Ma intrebam cum de-i mai are... Acum insa cadenta frazei, lipsa literelor duble, conjugarea verbelor ma determina sa-i dau ceva mai multa atentie. Astept sa se desfasoare...chiar in spatele meu. Ce noroc!!!
Este tot un lasa-ma sa te las intre ei. Ea, militareste, il obliga sa o asculte...deoarece domnul, cu evidente probleme de exprimare si probabil, eventuale in perceptia realitatii (dupa cum mi-am dat seama in trecut, ori de cate ori am avut ocazia sa-l vad in actiune), se tot agita. Nu intelege care-i este locul in rand, vrea sa treaca inaintea celorlalti, este foarte enervat de lentetea celor din jur. Ea se indeparteaza la un moment dat iar apoi incepe sa urle din celalalt capat al culoarului.
- Filippo...t'ammazzo!!! Vai al posto tuo! Filippo, vieni qua!!!!!!!!!
Din doi pasi ajunge langa el si-l trage de maneca, obligandu-l sa se aseze la locul pe care-l parasise cu doar un minut in urma.
- Filippo, stai qui!!!
Si-i da un sandvis, pe care-l scoate dintr-o punga mototolita in geanta cu firma la vedere. Domnul, ascultator caine, se aseaza langa ea si incepe sa-si infulece ratia.
O aud bolborosind in spatele meu, despre cativa trecatori...
" - Hai visto i napoletani???
Pieni di soldi... Soltanto roba firmata.
Hanno soldi i napoletani.
Un po droga.Un po affari... Furbi i napoletani..."
In timp ce "doamna" isi recita rolul iar ceilalti asistau stramband din nas la spectacol, ma pali in moalele capului un cuvant romanesc, articulat, in toata splendoarea lui. Ii scapase "doamnei"...
Era certitudinea pe care nu as fi vrut sa o am. M-am oprit putin, am respirat adanc, am luat in calcul posibilitatea de a o arunca pe amarata in Tevere, cu un bolovan de gat, apoi...am oftat si m-am afundat intr-o resemnare profunda.

La urma urmei fiecare padure cu uscaturile ei. Toti avem locul si drumul nostru pe lumea aceasta... Iar eu sunt si voi fi intotdeauna mandra ca sunt romanca!



P.S.: Pentru ca eu sunt un simplu spectator, las locul celor care au intr-adevar ceva de spus...
Fito y Fitipaldis - "Cerca de las vias"



"Abrazado a la tristeza"

(what are we going to do with it?..)

Motto: "Setos iti beau mireasma si-ti cuprind obrajii
cu palmele-amandoua, cum cuprinzi
in suflet o minune.
Ne arde apropierea, ochi in ochi cum stam.
Si totusi tu-mi soptesti:"Mi-asa de dor de tine!"
Asa de tainic tu mi-o spui si dornic, parca-as fi
pribeag pe-un alt pamant

Femeie,
Ce mare porti in inima si cine esti?
Mai canta-mi inc-o data dorul tau
sa te ascult
si clipele sa-mi para niste muguri plini
din care infloresc aievea-vesnicii."
Lucian Blaga - "Dorul"

Iubirea...dorita cu sete de toti, cantata si incantata de condeiul intregii lumi, farama din dragostea Lui conoscuta, dar recunoscuta atat de rar...pentru ca El nu ne-a lasat pe lume sa fim singuri!
Iubirea...acea misterioasa emotie care intr-o dimineata iti sfarama portile sufletului, iti revarsa zambet larg pe chip si lumina incantatoare in ochi, patima in inima si neinfranare in ganduri...
Indraznesc sa cred ca acest cuvant folosit atat de mult incat uneori isi pierde sensul si rostul, cuprinde in el, la fel de clar precum seninul cerului de mai, cunoasterea ta si a celui drag, unirea nu numai a drumurilor cat si a gandurilor, a dorurilor, cuprinde renuntare si daruire totala, curajul de a pune sufletul in palme si de-ati face casa din sperantele care s-au strans nod in jurul celui ales.

Iubirea stie de alb sau negru! Niciodata de gri. Nu pentru ca nu este iertata greseala, caci traind invat sa iubesc. Ci pentru ca iubirea noastra se reflecta in ochii celui drag, se masoara in fericirea sau nefericirea pe are i-o presaram in suflet, in linistea pe care i-o aducem in casa si in viata. Pentru ca aceasta farama de rai nu-ti cere decat sa dai! Sa dai din suflet pentru suflet... Nu cunoaste jumatati de masura, nici tu si eu, ci doar noi...
Asociez acest cuvant cu zorile care ma reinnoiesc mereu, siguranta din timpul furtunii si linistea ce-i va urma, imaginea bunicilor mei care, dupa o viata impreuna, nu stiu sa stea unul fara celalalt, stralucirea cruda a diamantului, pe care nu o poti pierde cu nimic.
Caci, in amurgul vietii, vom intelege ca peroana iubita ne-a fost si casa si masa, si curaj si dor, ne-a fost faclia pe care Dumnezeu ne-a daruit-o pentru a nu pierde drumul in noptile noastre!

...aud soneria telefonului ca prin vis si, ca de obicei in fiecare dimineata, fac nazuri inainte sa ma strecor afara din paturi... Frig si urat si mi se stramba nasul a greata...Nu-mi vine sa las din nou casa pentru a parcurge cateva zeci de chilometri spre Roma...
Si totusi...ajunsa in prag imi trece aceasta stare. Asa mi se intampla mereu.
Ador zorile in orice anotimp...insorite, sub ploaie sau albe si tacute. Ador cantecul privighetorilor si vantul taios care ma zgarie pe obraji in perioada aceasta si zgomotul pasilor mei zdrobind linistea inceputului unei alte zile. Nu stiu de ce, dar intotdeauna zorile ma fac sa ma simt mai puternica, ca si cum as renaste odata cu lumina noua care ma invaluie!
Si ma simt astfel in fiecare dimineata, de trei ani incoace...
Iata-ma-s gata din nou de drum...adica de somn, incalcita pe bancile mijloacelor de transport:)...In ultimul timp, inca atat de profund ca au inceput prietenii sa-si rada de mine, ca pic in toropeala precum un pui de gaina...
Roma, orasul etern, piatra cubica si trafic, smog si oameni multi, de toate nationalitatile si...joaca...daca tot ai intrat in hora!
Mi-e clar ca nu am chef astazi...nu am chef sa ma plimb prin birouri, sa vorbesc tot timpul italiana... De fapt, nu am chef sa vorbesc pur si simplu.
Si astazi nu am rabdare si stiu si de ce...
Drept rezultat, spre ora pranzului ma infoi in fata unui bunicut avocat care, in loc sa ne invete buna purtare si respectul fata de ceilalti, incearca sa ne prosteasca in fata... Se termina totul cu un zambet pe buzele mele si ale grefierilor care asistasera la scena...nu insa si ale "invinuitului". Imi ramane totusi un gust amar...sper sa nu ajung si eu asa la batranete!
Pauza de pranz. Doamne, cat vorbesc ale mele colege! Desi sunt muta din fire, dupa al meu tata, saracul, pot spune ca ori am pierdut eu simtul realitatii ori colegele mele au o samanta de vorba cum n-am mai intalnit pana acum. Si nu este prima data cand gandesc acest lucru... Astazi cuvintele lor dulcegi imi zgarie timpanul si sensul lor nu vrea deloc sa patrunda pana la creierul meu. Imi zic in mine - iar am pierdut o reteta extraordinara din bucataria italiana si ma oftic putin. Dar nu indeajuns pentru a ma intoarce la ele. Raman suspendata undeva, intre ele si calculatorul care ma leaga de prietenii mei de acasa. Din gesturile pe care le face, imi dau seama ca una dintre ele povesteste, pentru a suta oara, cum i-a dormit cainele azi-noapte si cat este de extraordinar dragul animalut de companie. Foarte frumos...doar ca deja am invatat partea asta...
Imi urmaresc o parte din ganduri...fara sanse insa de a ajunge la o concluzie... Deja m-au bagat in mijloc si trebuie sa raspund.
Dupa-amiaza...orele 16.00 trecute. N-am mai rezistat si am plecat...la posta. Scuza pentru a face o plimbare pana in apropierea Catedralei Sfantul Petru. La intoarcere ma opresc o clipa in Piazza del Risorgimento. Privesc intr-un colt stiut de mine si parca-mi vad prietenii, asta-vara, asezati sa bea ceva inainte de a se intoarce acasa. I-am ajuns la ora pranzului si i-am condus pana la intrarea la metrou. Imi amintesc si acum cat as fi vrut sa plec cu ei sau cum as fi vrut sa intru in pamant sau sa-mi scot inima din mine ca sa nu mai am senzatia aceea de singuratate si de parasire.
Acum, din apropierea acelui loc...vad Muzeul Vatican si, undeva in spate, Cupola Catedralei Sfantul Petru. Este amurg de iarna rosiatic si bland... Trecatori infasurati in propriile ganduri... Doar stolurile acelea nesfarsite si galagioase, ce s-au oprit in palmierii din fata mea, par sa tulbure mersul lumii...
Noaptea se lasa apasatoare, felinarele se aprind si totul in jurul meu capata o infatisare ireala, sub aceasta lumina difuza... In departare s-a aprins si Cupola... fermecatoare flacara galbuie, ce parca strajuieste mormantul Sfantului Petru si misterele lumii...
Ma indepartez aproape cu spatele, cu ochii la Cupola... Mi-ar fi placut sa fi avut un aparat de fotografiat in acel moment!
Peste doua ore reincep calvarul intoarcerii spre casa. Si din nou...metroul si coatele care ma inteapa in rinichi si domnul acela care ma fixeaza si imi vine sa-l intreb de ce. Intorc capul si gata. Nu mai este.
Autobuz, aglomeratie si ploaie de zici ca s-a spart cerul. Adorm sfarsita...cu capul usor intr-o parte, langa un domn trecut de a doua tinerete. Dupa cel mult douazeci de minute ma trezesc. Soc. Pentru prima data de cand calatoresc in acest fel, ma sprijinisem pe umarul persoanei de langa mine. Si nu numai! Dormeam linistita cu capul cuibarit precum un copil ce cauta bratele mamei! Ma inrosesc pana in varful urechilor si imi cer scuze intr-o italiana stalcita... Domnul se intoarce, ma priveste cu ochi blanzi, imi zambeste si incepe sa-mi vorbeasca romaneste... "stati linistita ca nu s-a intamplat nimic. Nu ma gandesc eu la rau. Eu sunt om la locul lui! Si este de inteles...caldura, lumina slaba, ploaia de afara...este normal! Inteleg apoi...oameni necajiti!..." Si imi ofera din nou umarul pe care dormisem atat de frumos.
L-am privit indelung si i-am multumit frumos, chiar daca nu am mai profitat de sprijinul oferit... Am adormit insa din nou iar cand m-am trezit nu-l mai aveam langa mine... Parca ar fi fost un vis...
Ajung acasa...si este dupa gandul meu. Ma asteapta mama cu focul in camin si mancarea calda. Ne vedem atat de putin ca nu stie cum sa mai faca sa petreaca putin timp cu mine.
Casa noastra...casa de imprumut...poarta acum o parte din noi. Icoanele aduse de acasa si candela aprinsa si cartile si fotografiile prietenilor mei si calendarul din bucatarie...si mirosurile imbietoare cand gateste mama...si noi, cu sperantele si durerile noastre...
Stau acum in fata caminului cu o cana mare, mare de ceai in mana si privesc focul care inca mai palpaie...si jarul ramas in urma arsurii... Aud, aproape de mine, cantul lui Liviu Vasilica...
Mi se arcuiesc buzele a zambet. Eu m-as putea rezuma in cateva cuvinte...
Romanca...molcoma, multifunctionala, poliglota, zambitoare cand este luata cu binele si incapatanata ca un catar chiar si cand i se arata doar batul...cauta loc de viata!
Inconvenient: lipsa bucata considerabila din suflet!
Lasata acasa!

Am inchis ferestrele sufletului
Am zavorat bine obloanele
Si am inceput sa scotocesc
...dupa lumina din inima mea...
Ce tacere adanca, atunci cand ramanem cu noi...
Si cu Dumnezeu...daca-si face mila de noi!

N-am crezut pana acum ca prostia doare...
Da, Domnilor, ma doare o parte din podoaba pe care o port pe umeri de mai bine de 27 de ani!
Ma doare partea aceea care nu ma ajuta atunci cand ma emotionez si nu-mi mai amintesc nici numele (tabula rasa - cum zicea profesoara mea de chimie din generala), cand mi se usuca gatul iar cuvintele ma zgarie cand trebuie sa iasa... Ma doare partea aceea care refuza sa-mi controleze nervii faciali atunci cand, incercand sa-mi stapanesc aceleasi emotii, simt un nerv mic, mic zbatandu-se la baza nasului meu carn si smicindu-mi ochiul, care se micsoreaza nesemnificativ... pentru interlocutor... Incepe subit o lupta nevazuta intre mine si mine...iar cuvintele persoanei din fata mea raman, plutind, undeva in afara ariei de actiune a creierului meu... In acel moment ma gandesc doar la cat de schimonosita ar putea fi fata mea si ma cert cu ochiul pe care ma chinui sa-l tin la locul lui si cu nasul care, mi se pare mie, imi ridica buza a ranjet...
Ma doare...partea aceea din creier care, din cand in cand, ma determina sa sufar de sindromul mioritic, sindromul fatalistului care nu se gandeste insa ca Dumnezeu iti da, nu-ti baga si-n traista!
Este, Domnilor, aceeasi parte care ma face sa fiu mai capoasa si mai indaratnica decat un asin sau ma intarata sa masor, uneori, distanta de la drobul de sare pana la capul meu:)...
Amaratul asta de drob de sare chinuie mai mult pe prietenii mei dragi, care imi tot deseneaza evidentul, decat pe mine insami. Pana cand ma vor trimite, intr-o buna zi...cu tigaia mea cu tot:)...
Ma doare, Domnilor, o parte de cap...
Bucata aceea pe care am izbit-o cu sete azi-noapte de usa sifonierului, de mi s-au lipit carliontii de tample si m-am prelins spre pat precum o frunza moarta in bataia vantului! Asta doar pentru ca am calculat gresit distanta dintre pat si usile dulapului de deasupra...
Eh, unde nu-i cap...

...Ne trezim toti in dimineata vietii noastre cu sacul mai plin sau mai gol, cu nevoi mai multe sau mai putine, dupa cum a vrut Doamne-Doamne pentru fiecare dintre noi.
Si iata-ne in targul vietii, cu suflet dezgolit si plin de speranta, in cautarea celor trebuincioase, dupa nevoia fiecaruia...dragoste, bani, prietenie, pozitie sociala, putere, recunoastere, binele comun, idealuri marete, posteritate...sau, poate, doar implinire si impacare...daca intelegem ceea ce face sufletul nostru sa-si gaseasca linistea...
Am facut o plimbare prin targul vietii...
Doamne...cati suntem!!!
Iata...intr-o parte pe copila-femeie cumparandu-si cele trebuincioase pentru nunta, fericita sa joace un rol pe care nici ea nu-l cunoaste bine. Priveste cu ochi curati omul care ii va darui fericirea sau nefericirea. La o taraba stau ingramaditi foarte multi oameni...se bucura de ceea ce au in fata...o bere, un mic, o tigara, un prieten cu care pot vorbi, o femeie care ii asteapta.
Vai...ati vazut acele domnite bine care isi sfasie sufletul pentru o farama de dragoste incerta?? Cine va castiga oare?
Sau pe domnul acela care opreste fiecare trecator pentru a-i explica cum ca el nu are nevoie de nimeni si de nimic, ca viata este frumoasa asa cum este... Si totusi...sunt toti mult prea grabiti pentru a intelege ca vorba lui este, de fapt, un strigat de ajutor!... Unii cersesc un banut, altii o mangaiere...
Si apoi...femeia aceea extraordinar de frumoasa care a vandut pe aur ceea ce nu merita nici macar o bucata de arama.. Bietul cumparator...cand isi va da seama! Sau, sa zicem mai bine, biata domnita saraca... Nu intelege ceea ce a facut.
Apoi...toti acei oameni a caror limba nu o vorbesc... Ce-or cauta aici? Cum o fi lumea lor??? M-am oprit putin...sa-i ascult. Sa-i inteleg. Si nu mi s-au parut cu nimic diferiti. Oameni si ei, ca si mine...cu dureri si sperante, cu frumos si urat, incercand si ei sa aleaga ceea ce le este mai potrivit din marea invalmaseala...
Am facut o plimbare prin targul vietii...si ceea ce am pus in sacosa mea nu era de-ajuns pentru a purta acasa. O sacosa mica si saracacioasa, care s-ar fi putut umple foarte usor...
Si am luat-o de la capat...
Dar...unde sunt toti? Nu mai sunt domnitele care se certau... Si barbatii isi tin doamnele lor aproape acum... Si mananca impreuna. Iar copila-femeie este femeia-mama acum si doamna aceea...ce s-o fi intamplat cu ea?!.. Cert este ca, daca nu este aici, nu mai are nevoie sa ofere sau sa cumpere. Toti cei pe care i-am intalnit odata, acum cauta altceva...nevoile lor i-au indreptat spre alte locuri pe care eu inca nu le-am descoperit...
Doar domnul acela singuratic inca mai explica eternilor trecatori ca el nu are nevoie de nimeni...poate doar de cineva care sa-l asculte...
Alti oameni, mai mult sau mai putin aceleasi obiceiuri, as putea spune... Ce mica este lumea!
Imi privesc sacosica pricajita si ma gandesc...ma voi intoarce acasa de data asta???
Acasa...cum este acasa? Unde este acasa?
Acolo unde te poarta sufletul, unde nu mai ai nevoie de nimic, acolo unde putinul devine mult si greul devine acceptabil si unde o mangaiere iti sterge lacrima ca si cum n-ar fi fost nicicand... Acasa ar trebui sa pastram tot ceea ce avem nevoie...
Si imi reincep plimbarea gandindu-ma...pe langa cei nehotarati viata trece mult prea repede!

"The road makes us go on"...eu as spune insa ca, inca din momentul in care stam copacel, incepem sa invatam si sa alegem in fiecare clipa drumul nostru...chiar si atunci cand o facem cu pasi marunti si nesiguri...
Ma intrebam insa...
Cum ar fi oare daca aceste cuvinte, flori irosite pentru a ne infrumuseta trairile, s-ar ascunde intr-o buna zi...si nu ar iesi la iveala decat pentru a descrie frumosul din suflet iar nu dorinta de frumos a sufletului nostru? Ce tacere profunda s-ar lasa peste noi...
Cum ar fi daca mainile noastre s-ar intinde doar pentru a aduce sau a cere mangaiere si niciodata palma ni s-ar strange in pumn sau degetul s-ar indrepta acuzator spre greselile altuia? Ati intors vreodata si celalalt obraz? Eu...nu, din pacate. Ma inec intotdeauna in propriul orgoliu.
Cum ar fi daca zambetul nostru ar oglindi lumina din inima noastra si ar aduce caldura in sufletele celor din jurul nostru? Cum ar fi daca nu am vrea sa lasam uitarea sa se astearna peste cei care nu ne sunt aproape sau nu ne vor mai fi niciodata...daca nu ne-am lasa purtati de valurile acestui secol??..
Cred ca toti pastram, intr-un colt de viata, visul nostru frumos si sincer, o speranta oricat de plapanda, lumina care nu se pierde niciodata!...Tovarasul nostru fidel de calatorie...atunci cand "suveranul Timp" isi spune implacabil cuvantul pentru fiecare dintre noi...

Se apropie Decembrie. Si sper ca anul acesta sa fac bulgari de zapada acasa si sa ascult colinde multe, multe si sa zambesc si cu ochii si cu inima. Pentru ca spun de pe acum...tuturor celor dragi sufletului meu...ce dor mi-a fost de voi! Si ce dor imi este tot timpul de voi!

"Şi-au strâns anii în mine
Luptă cât să încapă în iaduri întregi,
Speranţă cât să deschidă poarta dinaintea lui Dumnezeu.

El face umbră prin noi.

Nu suntem păcate, suntem oameni
Şi strânge viaţa în noi lacrimi cât să ostoim iaduri întregi,
Dorinţă cât să îi putem spune pe nume Lui.

Cu femeia din mine pot zămisli şi mângâia oameni ca tine,
Umbre de Dumnezeu.

Am nevoie de tine, dar
Nu ca păcat ci ca femeie."

("nu sunt pacat, sunt femeie" - Cristina Preda)



"si sufletul ti-era
deschis si-atat de clar
incat eu niciodata
nu am putut sa intru.
Am cautat cararea ingusta,
trecerea inalta si dificila...
Dar spre sufletul tau
duceau drumuri largi.
Am pregatit scara-
-visam ziduri inalte
veghindu-ti sufletul-
dar sufletul tau
era fara de paza,
de ziduri si zidiri.
Am cautat usa
ingusta si joasa
dar sufletul tau
de clar ce era
nu avea intrare...

(P.Salinas - "si sufletul ti-era...")



"Nu dor nici luptele pierdute,
nici ranile din piept nu dor,
cum dor acele brate slute
care sa lupte nu mai vor.

Cat inima in piept iti canta
ce-nseamna-n lupta-un brat rapus ?
Ce-ti pasa-n colb de-o spada franta
cand te ridici cu-n steag, mai sus ?

Infrant nu esti atunci cand sangeri,
nici ochii cand in lacrimi ti-s.
Adevaratele infrangeri,
sunt renuntarile la vis."

("Indemn la lupta" - Radu Gyr)



"N-ai lauda de n-ai sti sa blestemi,
Surad numai acei care suspina
Azi n-ai iubi de n-ar fi fost sa gemi,
De n-ai fi plans n-ai duce-n ochi lumina.

Si daca singur rana nu-ti legai,
Cu mana ta n-ai unge rani straine-
N-ai jindui dupa franturi de rai
De n-ai purta un ciob de iad in tine.

Ca nu te-nalti din praf daca nu cazi
Cu fruntea jos in pulberea amara
Si daca-nvii in cantecul de azi
E ca mureai in lacrima de-aseara."

("Cantec deplin" - Radu Gyr)

...doua brate slabite ce poarta zilnic dulcea greutate a ultimului dintre cei cinci copii ai sai, ochi tristi strajuiti de doua riduri adanci ce-i brazdeaza fruntea inalta...se opreste in fiecare zi langa usa unui bar din apropierea tribunalului, asteptand ca cei care intra sa-si cheltuie maruntul de prin buzunare, sa-i faca si ei scumpa comoara cu un banut.
Putin pentru noi, mult pentru ea...
Acasa...nu mai are casa inca din timpul inundatiilor...si-i este barbatul in spital. Astazi ridurile acelea pareau sa se fi adancit atat de mult ca faceau sa dispara si putina lumina care-i mai licarea in ochi ultima data cand o vazusem, avea maini tremurande si voce inecata de lacrimi... I se imbolnavise si copila de numai cinci ani...
"Asaaa...nu stiu...mi-e frica de toate!... Nu stiu unde sa ma ascund... Numai Dumnezeu m-a ajutat sa ajung cu fata in timp la spital."
M-am simtit neputincioasa in fata durerii ei si manioasa pentru ca stiam ca putinul dat de mine era mult prea putin iar o vorba buna, in aceste cazuri, este precum apa ploilor de vara...inghitita cu repeziciune de pamantul crapat si sec de atata seceta...
Pentru prima data de cand o cunosc n-am reusit sa o privesc in ochi...

V-ati gandit vreodata ca fiecare clipa care se scurge poate fi ultima, ca fiecare minut pierdut devine amintire?...Ca ceea ce facem, ceea ce scriem in cartea vietii noastre ramane in vesnicie?
Viata noastra de pana acum este compusa dintr-un sir nesfarsit de amintiri, unele ce ne raman la fel de vii si de prezente in suflete, altele cenusii si sterse, ca acele fotografii carora timpul le ingalbeneste si le mananca incet, incet marginile...
Asemenea "madeleine-lor" lui Proust, se intampla de multe ori ca un obiect, un miros, un anumit moment al zilei, un gest sa ne readuca in fata ochilor intamplari din viata noastra care ne-au tulburat profund, persoane dragi pe care le purtam tot timpul cu noi, oriunde am fi, doruri multe...
Mi-am amintit astazi...
-mirosul bancnotelor noi...mirosul de plastilina pe care nu o mai lasam din mana cand eram mica, mirosul din atelierul de pictura din orasul meu natal de unde n-as mai fi plecat, cartile noi, inceputul scolii, ghiozdanul mai mare decat mine si prietena mea draga cu nasul ascuns in carti, in timpul facultatii, spunandu-mi de fiecare data acelasi lucru..."ce-mi place...";
- cafea - bunicul aducandu-mi cafeaua la pat in diminetile de vacanta din timpul facultatii si zicandu-mi "pui mic...nu te trezesti?", mana-i muncita pe obrajii mei, pretioasa mangaiere mult dorita acum;...cafea cu rom...Vioooo...zambet frumos si suflet cald, casa primitoare si prieteni dragi...
- miros de pamant ranced, potopit de ploile primavaratice...diminetile de Pasti in care, inca de la ora trei, coboram la biserica mana-n mana cu bunica mea, mirosul ierbii zdrobite sub incaltarile noastre, vocea bunicii in biserica, ce se auzea din ce in ce mai departe in timp ce adormeam cu capul ascuns in umarul ei, sa nu ma vada "taica popa"... Cozonacul si oul pe care le mancam dupa Impartasanie, mai dulce si mai bun nimic nu mi s-a parut vreodata si n-am mai avut atata liniste in suflet ca atunci...
- tunetele...fanul intins si disperarea bunicii, noi fara vlaga, cu palme si talpi suferinde, ascunse dupa clai, privind-o si zicand "hai ploaie, hai"...neintelegand cum poate exista atata forta intr-o mana de om...
- furtuna de afara...furtuna din sufletul meu, brate pe care le cautam si in care ma cuibaream cand ploua furios afara si-mi placea sa ascult zgomotul picaturilor lovindu-se de geam si sa simt caldura sufletului de langa mine...
- integrame...tata si mama, completand in fiecare sambata dimineata integrame care nu se mai sfarseau, miros de cafea si placinta cu mere, lumina, liniste, casa noastra...
Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!
- limba franceza...stoicismul cu care varul meu imi asculta lectiile de gramatica limbii fraceze, un ghemotoc cu ochi pe care l-am tinut in brate inca din primele sale zile, l-am vazut crescand si care, acum, ma tine el in brate si ma protejeaza...
- senin de primavara - ochi albastri tare dragi sufletului meu, prietenul la nevoie se cunoaste...
- buburuze - copilarie, suflet curat, speranta care nu moare niciodata in sufletul nostru oricat ne-am stradui sa o sufocam, o frumoasa nebunie atat de prezenta...

Privind in jur imi dau seama ca si aici am trait multe momente frumoase, ca am cules si mi-am umplut si aici sacul cu amintiri si cu zambete, ca am crescut si am invatat multe si, in mod sigur, in ziua in care voi pleca, daca voi pleca vreodata, imi va fi dor mult... Castane coapte, focul din camin, zapada ca in povesti din iarna lui 2005, oamenii care m-au cautat si mi-au fost alaturi atunci cand, apasata de dorul de casa, nu vroiam sa ma bucur de nimic din ceea ce aveam...

Sub aripa acestei toamne blande, Roma imi pare mai frumoasa si mai plina de mister ca niciodata... M-as plimba ore intregi pe aleile in desfrunzire, tarsindu-mi picioarele pe piatra cubica milenara, fara ganduri sau tristeti, ascultand doar ticaitul ceasului vietii mele si al lumii din preajma-mi, simtind pulsul inimii care imi bate tot mai puternic...
As vrea sa-mi fie amurgurile mai lungi ca sa ma bucur de pacea care mi-o picura in suflet lumina lor rosiatica, as vrea ca luna palida si perfecta, ce inca imi veghea drumul spre orasul celor sapte coline in zori de zi, sa nu mai plece, sa nu se ascunda...cel putin nu pana cand nu-i voi fi spus toate dorurile mele, sa plece cu ele...
Pentru ca vreau sa ma bucur de clipa pe care o am acum in palme, pentru ca tot ceea ce am trait pana acum m-a imbogatit si mi-a facut sufletul sa infloreasca si le voi purta intotdeauna cu mine, dar as vrea ca de acum inainte sa scriu aici si despre ceea ce este, va fi sau as vrea sa fie!
Sa povestesc traind cu zambetul pe buze...
Fiecare clipa.

...Mi-am deschis bratele spre albastrul infinit caci vreau sa iubesc viata si tot ceea ce sunt si am trait si vreau sa nu ma mai doara taietura lasata de speranta zdrobita in palmele mele... Toti primim ceea ce meritam!...lucru pe care-l intelegem, uneori, mult prea tarziu...sau chiar niciodata, in absurdele noastre limite...

In zori de zi soarele ma va mangaia din nou pe frunte si bunul Dumnezeu imi va da putin mai multa intelepciune si puterea de a-mi scrie cat mai frumos paginile zilelor ce vor veni...puterea "de a nu renunta la lupta si la bucuria fiecarei clipe"...

motto: "cine se increde in om se increde in desertaciune, caci omul desertaciunii s-a asemanat si zilele lui ca umbra trec..." Parintele Cleopa Ilie


Ne petrecem viata sau pretioase clipe din ea construind incet, incet in jurul nostru si pentru noi un zid si o imagine... Imaginea a ceea ce am vrea sa fim, a ceea ce am dori sa devenim, a ceea ce am vrea sa credem despre noi sau sa vedem cand ne uitam in oglinda...iar zidul de care nu am vrea sa treaca nimeni, pentru ca nu trebuie sa parem slabi, indecisi, suferinzi...oameni...in definitiv...
Absurdul vietii ne descopera insa, intr-o buna zi, ceea ce credeam a fi ascuns bine in noi.. traim si doare! Ne este dor sa simtim o farama de fericire, sa ne bucuram, sa ne incredem, sa visam...
Reincepem de fiecare data de la capat si, descoperindu-ne mereu diversi, incercam sa ne cunoastem mai bine si sa ne indreptam, sa ne impacam cu noi insine, sa devenim mai buni, sa dam un rost vietii noastre...
Este insa paradoxal cum, de fapt, in noi si in firea nostra nestatornica nu trebuie sa avem incredere, in ceea ce suntem astazi si in ceea ce vom deveni maine! In noi cei in continua cautare si schimbare, bieti Sisifi ce nu intelegem ca linistea sufletului nostru inseamna dragoste, prietenie, a da fara a cere nimic in schimb, frumosul si zambetul sincer, o lampa care sa ne lumineze in noaptea noastra...

Sa nu fim niciodata tristi cand vom fi dat fara sa primim nimic in schimb...ci sa plecam rusinati capul atunci cand vom descoperi ca nu mai avem nimic de oferit...

"Iubesc ploile, iubesc cu patima ploile,
Innebunitele ploi si ploile calme,
Ploile feciorelnice si ploile-dezlantuite femei,
Ploile proaspete si plictisitoarele ploi fara sfarsit,
Iubesc ploile, iubesc cu patima ploile,
Imi place sa ma tavalesc prin iarba lor alba, inalta,
Imi place sa le rup firele si sa umblu cu ele in dinti,
Sa ameteasca, privindu-ma astfel, barbatii.
Stiu ca-i urat sa spui "Sunt cea mai frumoasa femeie",
E urat si poate nici nu e adevarat,
Dar lasa-ma atunci cand ploua,
Sa rostesc magica formula "Sunt cea mai frumoasa femeie".
Sunt cea mai frumoasa femeie pentru ca ploua
Si-mi sta bine cu franjurii ploii in par,
Sunt cea mai frumoasa femeie pentru ca-i vant
Si rochia se zbate disperata sa-mi ascunda genunchii,
Sunt cea mai frumoasa femeie pentru ca tu
Esti departe plecat si eu te astept,
Si tu stii ca te astept,
Sunt cea mai frumoasa femeie si stiu sa astept
Si totusi astept.
E-n aer miros de dragoste viu,
Si toti trecatorii adulmeca ploaia sa-i simta mirosul,
Pe-o asemenea ploaie poti sa te indragostesti fulgerator,
Toti trecatorii sunt indragostiti,
Si eu te astept.
Doar tu stii -
Iubesc ploile,
Iubesc cu patima ploile, innebunitele ploi si ploile calme
Ploile feciorelnice si ploile-dezlantuite femei..."


Ana Blandiana

...pierduti in involburata noastra viata, "intr-o epoca decadenta ascunsa sub masca unei asa-zise renasteri", nu mai suntem capabili sa zambim sincer, sa dam fara a cere nimic, sa distingem binele de rau, sinceritatea de falsitate, zambetul de ranjet, nevoia de interes... Purtam inima grea de pamant si mergem pe drumul nostru fara a privi sau intelege pe cei din jur...fara a gandi ca florile pe care le oferim le vom primi inapoi indoit, intr-un moment al vietii noatre...

P.S.: Multumesc din suflet tuturor celor care mi-au oferit flori si un zambet sincer atunci cand aveam nevoie!

...imi picura acest inceput de toamna dulce si ciudata melancolie in suflet... Caci nu-mi mai simt inima golita ca alte dati si nici nu ma mai intristeaza constientizarea inceputului si sfarsitului din toate sau amintirea celor pe care nu-i mai am alaturi...ci ascult linistita bataia ploii in fereastra si suieratul vantului si simt in preajma-mi frenezia vietii, graba tuturor spre tot si nimic, fara a sti efectiv incotro ne indreptam... A trecut si un alt imaginar sfarsit al lumii si realitati sociale astazi puternic mediatizate, maine vor purta deja un ecou din ce in ce mai slab...a trecut o alta zi spre inceputul vietii nepotului meu si o alta zi din viata celor care deja suntem aici.

Astazi nu vreau sa ma gandesc la nimic, nu vreau sa vad nimic...nici sa-mi pictez in cuvinte impresiile sau starile de suflet...ci vreau doar cu soarele in par, cu geaca mea galbena precum puii pe care nu-i mai lasam din mana in curtea bunicii si care, parca, sfideaza toamna ce va veni...sa ma plimb mult, mult si sa zambesc vietii!... Pentru ca ma simt vie, pentru ca sunt tot ceea ce am trait pana acum si ii multumesc lui Dumnezeu pentru tot, pentru ca vreau, la sfarsitul calatoriei mele, sa nu am mainile goale...

sau domiciliul meu actual sau, mai bine zis, a doua mea casa! As avea multe de zis despre acest loc in care am poposit acum trei ani...dar stiu ca nu ar fi o viziune obiectiva.
Cert este ca ma ajuta sa scap de haosul Romei, ca ador ivirea zorilor si cantecul privighetorilor, vantul care se strecoara taios printre cladirile vechi si mirosul de foc de lemne iarna, tarziu, cand ajung acasa...
Dar las mai bine sa vorbeasca imaginile surprinse de prietenii mei, asta vara...
Acum, aici, se simte deja miros umed de inceput de toamna...

sau...pe romaneste, nu ma dau batuta!
Cred ca toti avem parte de acele zile la sfarsitul carora am vrea sa nu fi iesit nicidecum din casa, cand avem senzatia ca se impiedica toti de noi si se umfla in pene ca sunt "mai mai" decat noi... Si inveti sa surazi amabil, cat te tine, sa suieri vorbe dulci printre dinti, in masura in care o don'soara le poate spune..si, pana la urma, te retragi in spatele unei indiferente acute.
Intorcandu-ma acasa meditez, atat cat durerea de picioare ma lasa sa-mi indrept gandurile spre altceva... Ce voi spune cand dragii mei dragi, de acasa, cu care eu ma mandresc atat de mult si care se mandresc cu mine, ca "invata fata prin straini"...ma vor intreba, peste ani, ce am facut eu atata timp aici... Voi avea, oare, curajul sa raspund "eh...am purtat gentile altora, mama, ca n-am avut loc de altii mai mari sa-mi cumpar si eu una!"??
...Cobor in satucul meu invaluit deja in umbra, strabat ulita spre casa in varful picioarelor, mananc...fara sa simt gustul mancarii pregatita cu mult drag si...adorm cu nasul in bratele mamei, care ma mangaie incet, incet pe par...Nu insa, inainte de a murmura... "Sa ma trezesti, ca trebuie sa mai citesc."...Si trec, pentru o clipa, in lumea viselor, cu gura incet intredeschisa, cu buza inferioara usor "ingreunata", ca atunci cand eram mica...si tata imi zicea "ai pus buza..." Ce m-ar mai zdruncina el, de-ar sti gandurile mele de acum...
...Mama doarme deja...iar eu ma intorc spre carti, sperand sa descifrez ceva mai mult din paginile pe care le am in fata...
Speranta moare ultima!

...De mic copil ma lasau fara cuvinte acele femei delicate si misterioase, ce se pierdeau printre fustele lungi si extrem de elegante...care miroseau a flori si aveau voce blanda si maini calde cand te mangaiau pe obraji...
In adolescenta-mi visatoare, ma incanta imaginea aceleiasi femei misterioase si blande, femeia cuceritoare si hotarata pentru care familia era capataiul, femeia care avea nevoie de protectia barbatului ei in primul rand pentru ca era femeie si nu o persoana slaba, pentru ca asa era lasat de Dumnezeu... Barbatul sa fie capul!...
Apoi...am crescut...
Misterioasa...n-am reusit niciodata sa fiu... In primul rand pentru ca fata-mi toanta este atat de expresiva, incat mi se desluseste si cel mai mic gand care m-ar putea tulbura... In al doilea rand pentru ca Doamne-Doamne m-a impodobit cu anumite trasaturi de caracter care fac sa dispara tot presupusul cuceritor mister... Unde ar mai ramane acesta daca eu, vorba romanului "ce e-n gusa..."
Am pastrat insa intr-un coltisor imaginea acelei femei blande, "de pus la rana", a femeii care se daruieste cu tot sufletul pentru simplul fapt ca iubeste, a femeii mama care face sa infloreasca tot ce are in preajma. Port inca in suflet ideea casei calde care te asteapta, focul din vatra, mirosul de placinta cu mere, o cana imensa cu ceai... Si linistea... Linistea pe care ti-o ofera casa ta, familia ta, caldura primita din sufletul celei care iti pregateste totul cu drag din drag...
De ce am scris astfel aici?...pentru ca ieri am citit un articol despre femeia crestina, despre datoria ei alaturi de sot si familie, despre cum trebuie sa trecem prin viata asta sprijinindu-ne reciproc si daruindu-ne unul celuilalt. As exclama, acum, precum batranii... "Eh...frumoase vremuri..." acelea in care fiecare lucru isi avea locul lui, in care libertatea nu era gresit inteleasa, cum de multe ori se intampla astazi, in care inca mai erau respectate anumite valori... Daca au fost vreodata respectate..si nu au ramas decat la stadiul de idealuri imposibile, stele atat de indepartate de firea noastra nestatornica. Caci indraznesc uneori sa gandesc ca, de fapt, in aceasta epoca, marea schimbare este in primul rand faptul ca a disparut rusinea... Prin urmare, ne alegem fiecare o insiruire de pacate favorite pe care le declaram mandri in fata lumii, pentru ca toti suntem liberi sa fim ceea ce vrem! Mii de contradictii...la care eu, cel putin, nu sunt capabila sa gasesc explicatia.
La urma urmei aceasta insiruire inutila de cuvinte nu reprezinta decat amintirea unui vis...
Femeia cu sufletul cald, care a invatat sa lupte cu drag si sa surada vietii...femeia care iti aduce in casa soare si miros de flori si multa liniste in suflet...femeia care isi stie rostul dat ei de Dumnezeu...
Toata admiratia mea pentru acele femei!

pfff... Tocmai am descoperit http://whitelegionknightsitalia.blogspot.com/, care este nici mai mult nici mai putin decat site-ul Ku Klux Klan - European Division, organizat ca un fel de cronica nationala a infractiunilor comise de straini in Italia. Foarte bine documentati, ce sa zic...
Imi amintiti, va rog, in ce secol suntem?... Am pierdut pierdut pentru o clipa notiunea timpului... Din cauza gretei care m-a cuprins...

Se pare ca doar oamenii umili, simpli, educati si cu frica de Dumnezeu isi mai aduc aminte de vechea zicala..."fiecare padure cu uscaturile ei", foarte cunoscuta dealtfel si aici!

Mi-a inchis Dumnezeu gura...cu cinci herpesuri. Mi-au inflorit intr-o seara, in mai putin de doua ore dupa ce am iesit de la birou, in mod strategic, in toate punctele cardinale, nelasandu-mi nici o posibilitate de scapare. Am incheiat un armistitiu iar acum ma limitez, cat va dura invazia, sa zambesc delicat, sa mananc cat mai putin si sa vorbesc...aproape deloc. Trebuie sa recunosc ca mi-a si folosit. Imi este mult mai usor sa evit eventuale raspunsuri sau conversatii care nu ma inspira..."nu pot, ma doare gura..."
A fost haioasa reactia celor din jur, initial socati de o astfel de priveliste dar incercand totusi sa-si ascunda repulsia...eforturi ce au avut intotdeauna efect contrar si au culminat cu reactia mamei, care, privindu-ma ingrozita ieri dimineata, a izbucnit "Doamne, mama, ce urata esti..." Si eu care credeam ca puiul ciorii:)...
Mi-am incoronat astazi tacerea cu o surpriza incantatoare. Plimbandu-ma pe aleile Romei, sub o caldura sufocanta care iti topeste creierul si orice idee care s-ar putea ascunde la suprafata lui, am dat peste un anticariat. Un loc ingust si prafuit, plin pana in tavan de carti de toate tipurile.. Nu stiu de ce m-au atras intotdeauna. Chiar simplul fapt de a avea cartile in preajma ma face sa ma simt bine... Cum am nevoie de un dictionar italian-roman destul de cuprinzator si nu reusesc sa-l gasesc niciunde, acasa sau aici, ma hotarasc sa-mi incerc norocul. Domnul cu pricina imi raspunde ca nu are decat editii de buzunar...dar incepe sa caute asiduu, intr-un colt numai de el stiut...ceva...numai de el stiut... Se intoarce invingator...cu o carte "batrana" cum nu mai vedeam de mult. Imi aducea aminte de lada de carti descoperita in podul bunicii mele, cand aveam numai 12 ani, pe care ma uita Dumnezeu rasfoindu-le... Citesc.."la lingua italana - edizione romena definitiva"... Mmmmm.... "Imi pare rau, dar nu am nevoie de asa ceva.. Am deja carti de gramatica..." Incep totusi sa o rasfoiesc incet, incet si gasesc..."Brasov -tip. "Tribuna" - 1942 - Edizioni dell'Istituto di cultura italiana in Romania"... mmmm... continui sa culeg... pag. 42 - "Mortua est", alaturi tradusa in italiana, pag. 75 - un fragment din "Amintiri din copilarie"...Regasesc "La noi" de Octavian Goga, "Nirvana" a lui Caragiale, "Lampa marei insomnii" a lui Teodoreanu...pagini de literatura care mi-au incantat adolescenta, scrise acolo exemplificativ, alaturi de cele de literatura italiana... Uite-asa, din intamplare... Un zambet larg imi lumineaza fata... Mare indrazneala!...imi aduse aminte "dusmanul".
Imi este acum imposibil sa las cartea din mana... " E tacere. Nu se aude decat rontaitul oilor care pasc mai prin apropiere si din cand in cand - cling clang - tilinca sutaselor. Nici un nor pe cer, nici o aidere de vant. Peisajul e curat, proaspat, scaldat in lumina de sarbatoare a inaltimilor. In fund, se zaresc lin ondulate, albastrii, coamele muntilor. Copacii au stat din freamat, apele soptesc a vis..."
Ce bine ca nu pot vorbi!

"Pricina"
de Marin Sorescu

Mie mi s-a omorat timpul,
Onorata Instanza.
Cand ma intorceam eu voluntar
Din razboi,
Am bagat de seama
Ca timpului meu ii fusesera amputate
Inima, gura si fruntea.

Dar nici asa nu mi l-au lasat in pace,
L-au pus sa faca zile-chin, zile lacrimi, zile-masina, zile-bou,
O multime de lucruri
Care nu-l interesau.
Apoi au inceput sa experimenteze pe el
Fel de fel de otravuri -
Tristete, necazuri -
Parca asa le zicea.

Lovitura de gratie i-a fost data
in cap
Cu o bucata de destin
De esenta tare.



"Gelozie"
de George Toparceanu

Daca nu ne-am fi intalnit
(Absolut din intamplare)
Tu pe altul oarecare
Tot asa l-ai fi iubit.

Daca nu-ti ieseam in drum
Ai fi dat cu bucurie
Altuia strain, nu mie,
Mangaierile de-acum.

Ai avea si vreun copil
Care, poate (idiotul!),
Ar fi semanat in totul
Cu acel tata imbecil.

Dar asa...ce lucru mare
Ca-ntr-o zi ne-am intalnit
Si ca-s foarte fericit, -
Absolut din intamplare!

P.S.: "Cu penele altuia te poti impodobi, dar nu poti zbura..." (Lucian Blaga)

Sunt romanca. Si locuiesc de trei ani in Italia. Si...nu vreau sa ma plang de nimic. Am avut parte si de bune si de rele si de umilinte cu carul si de bucurii care m-au lasat fara cuvinte. Marele meu adevar este ca am simtit intotdeauna ajutorul bunului Dumnezeu. In toate! Fac parte dintre acei norocosi care au reusit sa se integreze in societatea gazda, dar dintre acei nefericiti care poarta in suflet radacini atat de adanci incat, de multe ori, dorul ii impiedica sa se bucure de ceea ce au. Sunt Duminici in care mi-ar placea sa pot intra intr-o Biserica Ortodoxa si sa ascult Sfanta Liturghie "zgaindu-ma" la Sfintii de pe pereti si infricosandu-ma tare cu gandul la nazbatiile pe care le-am facut...asa cum faceam in copilarie... Apoi sunt acele zile in care, in mana cu o carte de Eminescu sau Blaga ori Caragiale ori Cioran... ori ascultand Tudor Gheorghe sau Zamfir sau Ioana Radu vreau sa uit de timp si de distanta, de limba italiana si de societatea in care traiesc si de drepturi si de obligatii si de tot... Ma afund intr-o tacere de plumb si ascult doar ploaia si vantul cantandu-mi tristetile si dorul...
Si apoi...sunt acele zile in care as vrea sa-i pot vedea pe toti cei dragi, sa le fiu alaturi cand au nevoie de mine sau sa-mi fie alaturi cand am nevoie de ei...sa nu ma apese gandul clipelor care trec peste noi si intre noi... Si atunci, starile mele sufletesti devin atat de intense ca nu-mi gasesc locul nicaieri si nu ma multumeste nimic si nu ma alin decat atunci cand macar reusesc sa le aud vocea celor dragi sufletului meu...celor care inca isi mai aduc aminte de mine. Pentru ca stiu ca voi deveni o amintire...

In sfarsit...am o viata relativ normala aici...cand nu devin prizoniera propriei minti. La urma urmei acesta este cel mai mare pericol. Multi suntem, fara macar sa ne dam seama...

Roma, 5 august 2008