blog dedicat...

S-a inchis cerul si, din bolta cenusie, isi cerne gandurile miloase asupra noastra si ne povesteste, in soapte albe, sperante eterne... Sperante mari si curate se topesc in causul palmelor noastre, se impregneaza in sangele nostru, ne mangaie parul si ne alina mut auzul...

Ninge ca-n povestile din inima noastra de copil...
Cladirile si masinile si-au pierdut conturul intr-un alb cenusiu, ramurile copacilor se povarnesc pioase sub povara pufoasa si rece, calea pedestrasilor apare batucita de atatia pasi care se incapataneaza sa infrunte stihiile, orasul si-a domolit pulsul si doar strada taie nemiloasa dungi negre in imensitatea alba, care ar vrea, parca, sa inghita totul. Fulgii generosi de nea ti se strecoara printre degete, ti se aseaza pe gene si pe buze spalandu-le de tristeti, iti nametesc umerii si pieptul ca o patura blanda peste sufletul tau.

Ai vazut cum ninge peste noi si ne ascunde zapada in ea?
Uite fulgii copilariei noastre cum ne danseaza in preajma si ne soptesc sa iertam si sa uitam, sa iubim si sa dansam inlantuiti, un intreg cu acelasi vis si aceleasi urme...

Uita de tot si danseaza cu mine...vis frumos, uita de tot si asculta cu mine povestea soptita printre fulgi mari si blanzi, uita de tot si inlatuie-ma cu brate dorite si calde...

"Care dintre noi n-a stat cu cineva drag – cu mama, cu sotia, cu sotul, cu un prieten – la ceas de seara, cand amurgea, cand in jur totul se potolea? La inceput – discutie, apoi cuvintele deveneau tot mai rare si tacerea se asternea, insa ramanea in urma o anume liniste; ascultam cu luare-aminte sunetele: trosnetul lemnelor in soba, ticaitul ceasurilor, departatele zgomote de afara; apoi, dispareau si sunetele acestea si se lasa o liniste atat de adanca, o tacere a sufletului. Si iata ca in tacerea aceasta a sufletului simti dintr-o data ca ai devenit atat de apropiat prietenului, omului care se afla alaturi de tine. Aceasta nu este, bineinteles, o contopire in sensul ca un om devine altul, ci in acela ca cei doi se unesc la o asemenea adancime de traire a celuilalt, incat nu mai este nevoie de cuvinte: ei sunt impreuna, si daca iubirea este indeajuns de profunda, ei au devenit un tot." (Mitropolitul Antonie de Suroj)

Iti mai aduci aminte, drag prieten, cand ne intorceam din padure cu picioarele indoite de greutatea crozniilor mai mari decat spinarea noastra cat o palma? Iti mai aduci minte cand ma tineam de fusta ta si nu scapai de mine, oriunde ai fi vrut sa te ascunzi...eu, copila mucioasa si curioasa de tot ce se petrece in jurul meu? Iti mai aduci aminte cand ne asezam frumos in varful dealului si susotind si privind satul picurat de lumini pale si dezordonate si apoi, ascultandu-ne tacerea, numaram stelele infinit mai multe, iti spuneam eu de fiecare data, decat cele de la oras...
Iti mai aduci amine serile de basm pe ulita lucioasa sub lumina lunii si poala padurii, cand scapand de la scoala, imi luam ghiozdanul si ca ai clipi ajungeam in varf si de acolo...nici nu salutam bine si va ajungeam din urma pe sanius?

Ti-aduci aminte bujorii pe care mi-i aduceai in fecare an din gradina parintilor tai si povestile noastre tarzii, la o cafea si deja...o tigara, caci eram mari de-acum si se parea ca tinutul tigarei intre degetele fragile ne aducea putin mai mult fascin si mai multa maturitate grava in idei?...

Ti-aduci aminte, nume de floare si suflet frumos, cum se rostogoleau orele noptilor noastre numarate in cuvinte si amintiri, in jocuri, cantece si nedumeriri?.. Imi revin toate in minte...casa ta calda, zambetul luminos, mirosul amarui de cafea cu rom, noi toti povestind sau ascultand, noptile prea scurte pentru toate cate aveam de impartasit."Piata romana n. 9"... si anii facultatii s-au scurs frumos in jurul tau si fiecaruia dintre noi, care a avut norocul sa te cunoasca, ai lasat o frumoasa amprenta in suflet.

Ti-aduci aminte cand navaleam acasa la tine, suparata pe mica mea lume si ma asezam pe covorul din sufragerie si nu mai ostoiam cu povestitul pana nu imi varsam tot oful adunat?.. Si tu ma ascultai cu privirea ratacind pe desenele covorului si cuvintele si gandurile noastre se pierdeau in ciripitul vrabiutelor de la geamul tau si harmalaia copiilor de afara.

Pentru mine timpul a avut intotdeauna o masura ciudata. Timpul si prieteniile.

Caci intre noi timpul si-a pierdut semnificatia si lunile sau anii nu mi-au sters afectiunea pe care o am pentru tine.

Iar daca tu m-ai vandut pe drumul vietii, sa-ti ajunga banii sa iti cumperi alte zeci de prietenii frumoase pana la sfarsit... Iar daca m-ai ratacit, sa-ti fie viata lina si plina de bucurii si eu, gand cald intr-o seara ploioasa... Iar daca timpul a ramas unul pentru noi si viata nu ne-a destramat, atunci, dragul meu prieten, vom sti ca zambetul de astazi este cel pe care il vom avea in continuare, vom sti ca mainile noastre vor fi, fara exagerare, mereu alaturi, sprijin si frumoasa povara, fara indoiala unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care le putem castiga in viata. Chiar daca timpul nostru se va masura in ore, luni sau ani, bucuria unei prietenii advevarate nu se va ascunde in nisipul clepsidrei lui si vom avea zambetul pe buze ori de cate ori viata ne va apropia, macar cu gandul...