blog dedicat...

Decembrie trecut, pe potecile intunecate si inzapezite mi-a aparut inainte bunica, desi era casa plina de suflete tinere...dar mai obosite decat al ei. Usor adusa de spate, cu mainile si picioarele slabite de reumatism, a venit precum o umbra inaintea nepoatei...
Pentru ca asta stie ea sa faca, sa daruiasca din tot sufletul! Asta a facut toata viata...
Si astazi, in mod inconstient, desi toti ne invartim in jurul ei si avem senzatia ca facem mai mult, ca stim mai mult...ea ne ramane radacina si pragul casei. Noi nu putem fi decat liniste sau bucurie la batranete, dar ea ne ramane ajutorul nostru, simbolul stabilitatii noastre...
Glasul sau cristalin cantandu-mi "...si ochisorii...si gurita aia frumoasa" cand ii spun "sarut mana, mama" si mainile intinse dupa mine si zambetul si blandetea ei si trupul ei mic si chinuit le port mereu ascunse in inima. Parca este asa de cand m-am nascut. Poate, ridurile inca nu ii impanzisera chipul...dar pentru mine este numai ochi, ochii aceia mari si buni si nasul drept si ascutit, ce-i da profilului o alura romana si buclele ascunse ingrijit sub broboada viu colorata si mirosul ei de flori camp... Si mainile nu ii erau contorsionate de boala, dar simt doar mangaierea lor mereu aspra pe obrajii mei...

Mama...are ochi jucausi de ciocolata, cu gene scurte si marunte, piele maslinie si maini elegante, pe care vremea isi deseneaza lenesa urme neinsemnate... Un smoc alb incapatanat ii decoreaza fruntea mica, nelasandu-se ascuns de nici o culoare pentru mai mult de o saptamana, respectand, parca, un acord secret cu perciunii si firele razlete din spatele urechilor... Nasul carn ii da un aspect de etern copil incapatanat si dispare in obraji, cand zambetul larg ii lumineaza chipul.
Timpul nu-si canta batranetea decat in privirea ei obosita sau trista uneori, dar niciodata infranta. Si, desi stie ca fiecare trebuie sa dea masura lui si ca de la anumit punct ne poate ajuta doar cu un sfat sau o rugaciune din inima, trece totul prin casa sufletului ei cu o intensitate inmiita si isi repeta mereu in barba, cand simte ca inima ii poarta foc nemasurat..."ehe...numai mama sa nu fii". Si totusi, poezia inimii ei ramane "copiii sunt cea mai mare bucurie a mea" si isi marunteste in tacere existenta in preajma noastra sau sperand ca viata, acolo unde ne-a dus, este blanda cu noi.

Prietena mea...niciodata tradatoare in priviri si, cu atat mai mult, in fapta, zambitoare si luptatoare, blanda sau iute, echilibrata sau nervoasa in zilele mai grele, asa cum se intampla tuturor...stie cand si de ce sa vorbeasca, sa zambeasca sau sa ma contrazica si cand sa imi asculte tacerea. O afinitate sufleteasca fara explicatii, fara ca timpul sa fie un factor de influenta negativa, aproape...doar pentru ca suntem prietene. Atat. Isi pune in geanta din cand in cand un gand sau un zambet pentru mine si, in epoca asta repezita si gri, isi face timp sa imi bucure, uneori, ziua.


Zambeste, femeie, ghiocelului imaculat si delicat ca tine, razei fiecarei dimineti care patrunde sfiosa pana la tine, zambeste ploii care iti spala tristetile si cerului senin pe care il doresti.
Zambeste celui care iti lumineaza viata cu simpla sa prezenta, zambeste gandului agitat intre falduri multe si sperantei care iti coloreaza fermecator obrajii...
Zambeste in casa ce ia forma sufletului tau si celor care ii calca pragul, calatori doriti.
Zambeste, mama, caci atunci femeia din tine isi va implini rostul dat de Dumnezeu, zambeste si ramai lumina si bucurie in viata celor pe care ii iubesti!