Tribunal. Sictir. Aer imbacsit de prea multele guri care-l respira. Una din cozile infinite, in urma carora descoperi ca esti doar la inceputul drumului. Ei zic..."vai a cercare Maria per Roma"...noi..."cautam acul in carul cu fan".
Un accent stalcit se strecoara de undeva din apropiere pana la mine. Ridic ochii. Nu este pentru prima data luna aceasta cand vad personajul. Si de fiecare data m-a studiat curios.
Dama la vreo 40 de ani, odata femeie frumoasa, cu ochi verzi si sticlosi de pisica salbatica, murdariti acum de fardul albastru intins cu neglijenta deasupra pleoapelor, parul mereu incleiat pe tample, cap mic deasupra umerilor lati de barbat, voce rugoasa si mers leganat. Astazi imbracata cu o haina alba care-i pune in evidenta "mijlocelul" tras prin...burlan, geanta cu firma la vedere, striga din toti rarunchii, de parca ar fi fost in mijlocul campului:
- Filippooo!!!? Filippo??! Vieni qua! Chi è l'ultimo?
(Cavolo!!! Ero proprio io...)
Il aseaza langa mine si-i ordona sa ramana acolo. Imi ascut urechile curioasa. Pana astazi fusesem convinsa ca era rusoaica, dupa duritatea consoanelor care-i ieseau printre dinti. Ma intrebam cum de-i mai are... Acum insa cadenta frazei, lipsa literelor duble, conjugarea verbelor ma determina sa-i dau ceva mai multa atentie. Astept sa se desfasoare...chiar in spatele meu. Ce noroc!!!
Este tot un lasa-ma sa te las intre ei. Ea, militareste, il obliga sa o asculte...deoarece domnul, cu evidente probleme de exprimare si probabil, eventuale in perceptia realitatii (dupa cum mi-am dat seama in trecut, ori de cate ori am avut ocazia sa-l vad in actiune), se tot agita. Nu intelege care-i este locul in rand, vrea sa treaca inaintea celorlalti, este foarte enervat de lentetea celor din jur. Ea se indeparteaza la un moment dat iar apoi incepe sa urle din celalalt capat al culoarului.
- Filippo...t'ammazzo!!! Vai al posto tuo! Filippo, vieni qua!!!!!!!!!
Din doi pasi ajunge langa el si-l trage de maneca, obligandu-l sa se aseze la locul pe care-l parasise cu doar un minut in urma.
- Filippo, stai qui!!!
Si-i da un sandvis, pe care-l scoate dintr-o punga mototolita in geanta cu firma la vedere. Domnul, ascultator caine, se aseaza langa ea si incepe sa-si infulece ratia.
O aud bolborosind in spatele meu, despre cativa trecatori...
" - Hai visto i napoletani???
Pieni di soldi... Soltanto roba firmata.
Hanno soldi i napoletani.
Un po droga.Un po affari... Furbi i napoletani..."
In timp ce "doamna" isi recita rolul iar ceilalti asistau stramband din nas la spectacol, ma pali in moalele capului un cuvant romanesc, articulat, in toata splendoarea lui. Ii scapase "doamnei"...
Era certitudinea pe care nu as fi vrut sa o am. M-am oprit putin, am respirat adanc, am luat in calcul posibilitatea de a o arunca pe amarata in Tevere, cu un bolovan de gat, apoi...am oftat si m-am afundat intr-o resemnare profunda.
La urma urmei fiecare padure cu uscaturile ei. Toti avem locul si drumul nostru pe lumea aceasta... Iar eu sunt si voi fi intotdeauna mandra ca sunt romanca!
P.S.: Pentru ca eu sunt un simplu spectator, las locul celor care au intr-adevar ceva de spus...
Fito y Fitipaldis - "Cerca de las vias"
"Abrazado a la tristeza"
A fost odată
Acum o zi
11 decembrie, 2008 15:51
episodul ca episodul, se intampla si la case mai mari, dar imi placee mult cum ai povestit,
doamna gabitza :)
11 decembrie, 2008 22:55
:)multumesc frumos pentru aprecieri!
Povestirea s-a insirat singura, ca eram prea mahnita. Titlul m-a pus putin in dificultate insa, pentru ca doamnei...i-as fi spus in multe alte moduri;))
16 decembrie, 2008 00:36
Da, pitoresc personajul şi binecunoscută jena. În Paris erau stilaţi şi cerşetorii, în sensul că te rugau politicos dacă vrei să le dai un ban şi cântau chestii "grele": muzica din il postino,din naşul, boleroul lui Ravel, în fine..:). Nu şi ai noştri!
16 decembrie, 2008 21:37
Multumesc pentru vizita, Innuenda! Mi-ai facut o frumoasa surpriza!:)
Cat despre subiect...fara scuza nu mi se pare nici incultura, nici vulgaritatea, nici cersetoria...cat rautatea si ideea de "a se ajunge" prin orice mijloace!
Intotdeauna ciulesc urechile cand aud vorbindu-se romaneste si ma opresc fericita sa schimb cateva cuvinte cu oricine, daca am posibilitatea. Imi aduc si acum aminte, cu emotie, de un bunicut care mi-a doinit din fluier langa zidurile Vaticanului, inainte de a se intoarce definitiv acasa:). Doamnei in cauza, insa, nu i-as fi adresat nici doua cuvinte. Mi-era rusine de rusinea ei!