blog dedicat...

V-ati gandit vreodata ca fiecare clipa care se scurge poate fi ultima, ca fiecare minut pierdut devine amintire?...Ca ceea ce facem, ceea ce scriem in cartea vietii noastre ramane in vesnicie?
Viata noastra de pana acum este compusa dintr-un sir nesfarsit de amintiri, unele ce ne raman la fel de vii si de prezente in suflete, altele cenusii si sterse, ca acele fotografii carora timpul le ingalbeneste si le mananca incet, incet marginile...
Asemenea "madeleine-lor" lui Proust, se intampla de multe ori ca un obiect, un miros, un anumit moment al zilei, un gest sa ne readuca in fata ochilor intamplari din viata noastra care ne-au tulburat profund, persoane dragi pe care le purtam tot timpul cu noi, oriunde am fi, doruri multe...
Mi-am amintit astazi...
-mirosul bancnotelor noi...mirosul de plastilina pe care nu o mai lasam din mana cand eram mica, mirosul din atelierul de pictura din orasul meu natal de unde n-as mai fi plecat, cartile noi, inceputul scolii, ghiozdanul mai mare decat mine si prietena mea draga cu nasul ascuns in carti, in timpul facultatii, spunandu-mi de fiecare data acelasi lucru..."ce-mi place...";
- cafea - bunicul aducandu-mi cafeaua la pat in diminetile de vacanta din timpul facultatii si zicandu-mi "pui mic...nu te trezesti?", mana-i muncita pe obrajii mei, pretioasa mangaiere mult dorita acum;...cafea cu rom...Vioooo...zambet frumos si suflet cald, casa primitoare si prieteni dragi...
- miros de pamant ranced, potopit de ploile primavaratice...diminetile de Pasti in care, inca de la ora trei, coboram la biserica mana-n mana cu bunica mea, mirosul ierbii zdrobite sub incaltarile noastre, vocea bunicii in biserica, ce se auzea din ce in ce mai departe in timp ce adormeam cu capul ascuns in umarul ei, sa nu ma vada "taica popa"... Cozonacul si oul pe care le mancam dupa Impartasanie, mai dulce si mai bun nimic nu mi s-a parut vreodata si n-am mai avut atata liniste in suflet ca atunci...
- tunetele...fanul intins si disperarea bunicii, noi fara vlaga, cu palme si talpi suferinde, ascunse dupa clai, privind-o si zicand "hai ploaie, hai"...neintelegand cum poate exista atata forta intr-o mana de om...
- furtuna de afara...furtuna din sufletul meu, brate pe care le cautam si in care ma cuibaream cand ploua furios afara si-mi placea sa ascult zgomotul picaturilor lovindu-se de geam si sa simt caldura sufletului de langa mine...
- integrame...tata si mama, completand in fiecare sambata dimineata integrame care nu se mai sfarseau, miros de cafea si placinta cu mere, lumina, liniste, casa noastra...
Dumnezeu sa-l odihneasca in pace!
- limba franceza...stoicismul cu care varul meu imi asculta lectiile de gramatica limbii fraceze, un ghemotoc cu ochi pe care l-am tinut in brate inca din primele sale zile, l-am vazut crescand si care, acum, ma tine el in brate si ma protejeaza...
- senin de primavara - ochi albastri tare dragi sufletului meu, prietenul la nevoie se cunoaste...
- buburuze - copilarie, suflet curat, speranta care nu moare niciodata in sufletul nostru oricat ne-am stradui sa o sufocam, o frumoasa nebunie atat de prezenta...

Privind in jur imi dau seama ca si aici am trait multe momente frumoase, ca am cules si mi-am umplut si aici sacul cu amintiri si cu zambete, ca am crescut si am invatat multe si, in mod sigur, in ziua in care voi pleca, daca voi pleca vreodata, imi va fi dor mult... Castane coapte, focul din camin, zapada ca in povesti din iarna lui 2005, oamenii care m-au cautat si mi-au fost alaturi atunci cand, apasata de dorul de casa, nu vroiam sa ma bucur de nimic din ceea ce aveam...

Sub aripa acestei toamne blande, Roma imi pare mai frumoasa si mai plina de mister ca niciodata... M-as plimba ore intregi pe aleile in desfrunzire, tarsindu-mi picioarele pe piatra cubica milenara, fara ganduri sau tristeti, ascultand doar ticaitul ceasului vietii mele si al lumii din preajma-mi, simtind pulsul inimii care imi bate tot mai puternic...
As vrea sa-mi fie amurgurile mai lungi ca sa ma bucur de pacea care mi-o picura in suflet lumina lor rosiatica, as vrea ca luna palida si perfecta, ce inca imi veghea drumul spre orasul celor sapte coline in zori de zi, sa nu mai plece, sa nu se ascunda...cel putin nu pana cand nu-i voi fi spus toate dorurile mele, sa plece cu ele...
Pentru ca vreau sa ma bucur de clipa pe care o am acum in palme, pentru ca tot ceea ce am trait pana acum m-a imbogatit si mi-a facut sufletul sa infloreasca si le voi purta intotdeauna cu mine, dar as vrea ca de acum inainte sa scriu aici si despre ceea ce este, va fi sau as vrea sa fie!
Sa povestesc traind cu zambetul pe buze...
Fiecare clipa.