...doua brate slabite ce poarta zilnic dulcea greutate a ultimului dintre cei cinci copii ai sai, ochi tristi strajuiti de doua riduri adanci ce-i brazdeaza fruntea inalta...se opreste in fiecare zi langa usa unui bar din apropierea tribunalului, asteptand ca cei care intra sa-si cheltuie maruntul de prin buzunare, sa-i faca si ei scumpa comoara cu un banut.
Putin pentru noi, mult pentru ea...
Acasa...nu mai are casa inca din timpul inundatiilor...si-i este barbatul in spital. Astazi ridurile acelea pareau sa se fi adancit atat de mult ca faceau sa dispara si putina lumina care-i mai licarea in ochi ultima data cand o vazusem, avea maini tremurande si voce inecata de lacrimi... I se imbolnavise si copila de numai cinci ani...
"Asaaa...nu stiu...mi-e frica de toate!... Nu stiu unde sa ma ascund... Numai Dumnezeu m-a ajutat sa ajung cu fata in timp la spital."
M-am simtit neputincioasa in fata durerii ei si manioasa pentru ca stiam ca putinul dat de mine era mult prea putin iar o vorba buna, in aceste cazuri, este precum apa ploilor de vara...inghitita cu repeziciune de pamantul crapat si sec de atata seceta...
Pentru prima data de cand o cunosc n-am reusit sa o privesc in ochi...
A fost odată
Acum o zi
