...astazi mi-am tinut in brate primul nepot! Am asteptat cu sufletul la gura sa vad acest ghemototoc de viata care ne-a luminat existenta. Bratele mi s-au parut dintr-o data parca prea lungi si tepene, degetele prea mari in comparatie cu chipul bucalat si ochisorii intredeschisi, inima tropaia sa-mi iasa din piept si stomacul ma obliga sa ma strang de spate ca sa-i innabus miscarea de flutur...
I-am admirat apoi tacut mama, pana ieri nelinistita fata...acum, ca prin minune, mama in tot si in toate: privirea, miscarile, sufletul intreg ii erau dedicate lui, rodului pantecelor sale, celui mai frumos dar pe care il putem cere.
O emotie unica si o bucurie de nedescris!!
