Ieri m-am simtit rau la munca. Concis si fara drept de apel. M-am pricopisit cu o durere de rinichi care m-a determinat sa ma ghemuiesc in spatele unui birou si sa ma sustrag de la indatoririle mele pentru tot restul amiezii.
La un moment dat m-am gandit chiar sa chem pe cineva sa ma recupereze. Ma simteam ridicola asa, cu fata schimonosita de durere si retrasa in coltul meu, ca un copil care nu a fost deloc cuminte.
Mi-am dat seama insa ca nu era posibil. Erau toti prinsi in vartejul vietii lor...fie prea departe, fie prea ocupati, fie preocupati pentru ale lor. Asa ca am oftat si am asteptat sa-mi ispasesc pedeapsa.
Am avut, astfel, ocazia sa fiu spectatorul vietii mele de zi cu zi, sa observ stresul si satisfactiile, amaraciunea sau mania si cat de mult ne prinde cotidianitatea, cat de multe pierdem cand nu dam importanta potrivita lucrurilor si evenimentelor din viata noastra. Si mai ales persoanelor.
M-am bucurat de momentul acela in care ii priveam pe toti dinafara, in care am putut sa ma inchipui intre ei, incercand sa rad sau sa-mi dau seama de anumite greseli...
Suntem convinsi ca putem fi orice in viata asta. Ca este de ajuns sa credem in ceea ce facem.
Eu spun ca putem fi orice ne ajuta fortele si imprejurarile si dramul de noroc si credinta pe care le avem. Cunoasterea de sine si acceptarea, in primul rand, a limitelor sunt esentiale in perceptia realitatii. Altfel riscam sa traim toata viata in spatele ideilor, a sperantelor desarte, a tristetilor induse...
Poate, daca am intelege ca tot ceea ce ni se intampla in viata are un rost, daca am intelege ca nu trebuie sa ne intoarcem asupra greselii (cu atat mai mult sa persistam in ea), daca nu ne-am petrece atatea momente deplangand ceea ce, oricum, nu mai avem, irosind astfel putinul timp pe care l-am putea folosi pentru noi...am reusi sa zimbim si sa ne bucuram mai mult... Poate, asa, am reusi sa multumim lui Dumnezeu pentru tot ceea ce suntem... Chiar si atunci cand ne este prea greu pentru a intelege. Poate, asa, am reusi sa simtim simpla bucurie de a trai. Fara cum, dar, poate, de ce sau...doar asa...
Mi-a revenit in minte acum o fraza citita in "Eleganta ariciului"- Muriel Barbery (am tradus titlul si textul direct din italiana - sper ca nu am pierdut prea mult)..."(...) cand nu mai avem nici o cale de scapare trebuie sa infruntam destinul ai carui prizonieri suntem si, la sfarsit, sa fim ceea ce am fost intotdeauna in adancul nostru, oricare ar fi iluzia in spatele careia am vrut sa ne ascundem(...)"
Nu cred in destin dar sunt convinsa ca suntem rezultatul alegerilor noastre, a ceea ce construim sau distrugem cu fiecare clipa care ne trece...
21 martie, 2009 22:55
...si era nevoie de rinichi? In orice caz, cand rezultatul este cel dorit, metoda trece la statistica. Firescul e greu de marturisit iar abstractul nu face decat sa-l ingroape. ;)) Mda!
22 martie, 2009 01:42
Rinichiul a fost cireasa...
Ai dreptate, firescul este greu de marturisit. Aaaaaaaaaaa...;))
Multumesc mult pentru tot!!
22 martie, 2009 20:15
citindu-te mia-am amintit de o melodie superba... Peter Gabriel & Kate Bush - "Don't Give Up"
http://www.youtube.com/watch?v=uiCRZLr9oRw
22 martie, 2009 22:35
...intr-adevar superba melodia!
Multumesc din suflet, Panta!