Sunt romanca. Si locuiesc de trei ani in Italia. Si...nu vreau sa ma plang de nimic. Am avut parte si de bune si de rele si de umilinte cu carul si de bucurii care m-au lasat fara cuvinte. Marele meu adevar este ca am simtit intotdeauna ajutorul bunului Dumnezeu. In toate! Fac parte dintre acei norocosi care au reusit sa se integreze in societatea gazda, dar dintre acei nefericiti care poarta in suflet radacini atat de adanci incat, de multe ori, dorul ii impiedica sa se bucure de ceea ce au. Sunt Duminici in care mi-ar placea sa pot intra intr-o Biserica Ortodoxa si sa ascult Sfanta Liturghie "zgaindu-ma" la Sfintii de pe pereti si infricosandu-ma tare cu gandul la nazbatiile pe care le-am facut...asa cum faceam in copilarie... Apoi sunt acele zile in care, in mana cu o carte de Eminescu sau Blaga ori Caragiale ori Cioran... ori ascultand Tudor Gheorghe sau Zamfir sau Ioana Radu vreau sa uit de timp si de distanta, de limba italiana si de societatea in care traiesc si de drepturi si de obligatii si de tot... Ma afund intr-o tacere de plumb si ascult doar ploaia si vantul cantandu-mi tristetile si dorul...
Si apoi...sunt acele zile in care as vrea sa-i pot vedea pe toti cei dragi, sa le fiu alaturi cand au nevoie de mine sau sa-mi fie alaturi cand am nevoie de ei...sa nu ma apese gandul clipelor care trec peste noi si intre noi... Si atunci, starile mele sufletesti devin atat de intense ca nu-mi gasesc locul nicaieri si nu ma multumeste nimic si nu ma alin decat atunci cand macar reusesc sa le aud vocea celor dragi sufletului meu...celor care inca isi mai aduc aminte de mine. Pentru ca stiu ca voi deveni o amintire...
In sfarsit...am o viata relativ normala aici...cand nu devin prizoniera propriei minti. La urma urmei acesta este cel mai mare pericol. Multi suntem, fara macar sa ne dam seama...
Roma, 5 august 2008
A fost odată
Acum 2 zile
