blog dedicat...

...aud soneria telefonului ca prin vis si, ca de obicei in fiecare dimineata, fac nazuri inainte sa ma strecor afara din paturi... Frig si urat si mi se stramba nasul a greata...Nu-mi vine sa las din nou casa pentru a parcurge cateva zeci de chilometri spre Roma...
Si totusi...ajunsa in prag imi trece aceasta stare. Asa mi se intampla mereu.
Ador zorile in orice anotimp...insorite, sub ploaie sau albe si tacute. Ador cantecul privighetorilor si vantul taios care ma zgarie pe obraji in perioada aceasta si zgomotul pasilor mei zdrobind linistea inceputului unei alte zile. Nu stiu de ce, dar intotdeauna zorile ma fac sa ma simt mai puternica, ca si cum as renaste odata cu lumina noua care ma invaluie!
Si ma simt astfel in fiecare dimineata, de trei ani incoace...
Iata-ma-s gata din nou de drum...adica de somn, incalcita pe bancile mijloacelor de transport:)...In ultimul timp, inca atat de profund ca au inceput prietenii sa-si rada de mine, ca pic in toropeala precum un pui de gaina...
Roma, orasul etern, piatra cubica si trafic, smog si oameni multi, de toate nationalitatile si...joaca...daca tot ai intrat in hora!
Mi-e clar ca nu am chef astazi...nu am chef sa ma plimb prin birouri, sa vorbesc tot timpul italiana... De fapt, nu am chef sa vorbesc pur si simplu.
Si astazi nu am rabdare si stiu si de ce...
Drept rezultat, spre ora pranzului ma infoi in fata unui bunicut avocat care, in loc sa ne invete buna purtare si respectul fata de ceilalti, incearca sa ne prosteasca in fata... Se termina totul cu un zambet pe buzele mele si ale grefierilor care asistasera la scena...nu insa si ale "invinuitului". Imi ramane totusi un gust amar...sper sa nu ajung si eu asa la batranete!
Pauza de pranz. Doamne, cat vorbesc ale mele colege! Desi sunt muta din fire, dupa al meu tata, saracul, pot spune ca ori am pierdut eu simtul realitatii ori colegele mele au o samanta de vorba cum n-am mai intalnit pana acum. Si nu este prima data cand gandesc acest lucru... Astazi cuvintele lor dulcegi imi zgarie timpanul si sensul lor nu vrea deloc sa patrunda pana la creierul meu. Imi zic in mine - iar am pierdut o reteta extraordinara din bucataria italiana si ma oftic putin. Dar nu indeajuns pentru a ma intoarce la ele. Raman suspendata undeva, intre ele si calculatorul care ma leaga de prietenii mei de acasa. Din gesturile pe care le face, imi dau seama ca una dintre ele povesteste, pentru a suta oara, cum i-a dormit cainele azi-noapte si cat este de extraordinar dragul animalut de companie. Foarte frumos...doar ca deja am invatat partea asta...
Imi urmaresc o parte din ganduri...fara sanse insa de a ajunge la o concluzie... Deja m-au bagat in mijloc si trebuie sa raspund.
Dupa-amiaza...orele 16.00 trecute. N-am mai rezistat si am plecat...la posta. Scuza pentru a face o plimbare pana in apropierea Catedralei Sfantul Petru. La intoarcere ma opresc o clipa in Piazza del Risorgimento. Privesc intr-un colt stiut de mine si parca-mi vad prietenii, asta-vara, asezati sa bea ceva inainte de a se intoarce acasa. I-am ajuns la ora pranzului si i-am condus pana la intrarea la metrou. Imi amintesc si acum cat as fi vrut sa plec cu ei sau cum as fi vrut sa intru in pamant sau sa-mi scot inima din mine ca sa nu mai am senzatia aceea de singuratate si de parasire.
Acum, din apropierea acelui loc...vad Muzeul Vatican si, undeva in spate, Cupola Catedralei Sfantul Petru. Este amurg de iarna rosiatic si bland... Trecatori infasurati in propriile ganduri... Doar stolurile acelea nesfarsite si galagioase, ce s-au oprit in palmierii din fata mea, par sa tulbure mersul lumii...
Noaptea se lasa apasatoare, felinarele se aprind si totul in jurul meu capata o infatisare ireala, sub aceasta lumina difuza... In departare s-a aprins si Cupola... fermecatoare flacara galbuie, ce parca strajuieste mormantul Sfantului Petru si misterele lumii...
Ma indepartez aproape cu spatele, cu ochii la Cupola... Mi-ar fi placut sa fi avut un aparat de fotografiat in acel moment!
Peste doua ore reincep calvarul intoarcerii spre casa. Si din nou...metroul si coatele care ma inteapa in rinichi si domnul acela care ma fixeaza si imi vine sa-l intreb de ce. Intorc capul si gata. Nu mai este.
Autobuz, aglomeratie si ploaie de zici ca s-a spart cerul. Adorm sfarsita...cu capul usor intr-o parte, langa un domn trecut de a doua tinerete. Dupa cel mult douazeci de minute ma trezesc. Soc. Pentru prima data de cand calatoresc in acest fel, ma sprijinisem pe umarul persoanei de langa mine. Si nu numai! Dormeam linistita cu capul cuibarit precum un copil ce cauta bratele mamei! Ma inrosesc pana in varful urechilor si imi cer scuze intr-o italiana stalcita... Domnul se intoarce, ma priveste cu ochi blanzi, imi zambeste si incepe sa-mi vorbeasca romaneste... "stati linistita ca nu s-a intamplat nimic. Nu ma gandesc eu la rau. Eu sunt om la locul lui! Si este de inteles...caldura, lumina slaba, ploaia de afara...este normal! Inteleg apoi...oameni necajiti!..." Si imi ofera din nou umarul pe care dormisem atat de frumos.
L-am privit indelung si i-am multumit frumos, chiar daca nu am mai profitat de sprijinul oferit... Am adormit insa din nou iar cand m-am trezit nu-l mai aveam langa mine... Parca ar fi fost un vis...
Ajung acasa...si este dupa gandul meu. Ma asteapta mama cu focul in camin si mancarea calda. Ne vedem atat de putin ca nu stie cum sa mai faca sa petreaca putin timp cu mine.
Casa noastra...casa de imprumut...poarta acum o parte din noi. Icoanele aduse de acasa si candela aprinsa si cartile si fotografiile prietenilor mei si calendarul din bucatarie...si mirosurile imbietoare cand gateste mama...si noi, cu sperantele si durerile noastre...
Stau acum in fata caminului cu o cana mare, mare de ceai in mana si privesc focul care inca mai palpaie...si jarul ramas in urma arsurii... Aud, aproape de mine, cantul lui Liviu Vasilica...
Mi se arcuiesc buzele a zambet. Eu m-as putea rezuma in cateva cuvinte...
Romanca...molcoma, multifunctionala, poliglota, zambitoare cand este luata cu binele si incapatanata ca un catar chiar si cand i se arata doar batul...cauta loc de viata!
Inconvenient: lipsa bucata considerabila din suflet!
Lasata acasa!