blog dedicat...

Testamentul lui Tudor Arghezi. Il stiam pe de rost, cu punct si virgula si litere mari si litere mici si puncte puncte si... Il repetasem toata amarata de pauza mare, atat de cunoscuta in liceul Carabella din Targoviste, pauza pentru cultura la...bara de gaz din spatele imobilului, foarte interesant descrisa de o colega de clasa, intr-un articol. Il stiam si sacaisem pe toti, trecand prin spatiile inguste dintre banci si dirijand impozant, cu rigla, pe ritmul frazei si agitandu-ma cum rar ma vazusera ai mei colegi. Urma una dintre nenumaratele ore de...robingo, cu domnul Dumitrache, Dumnezeu sa-l ierte! Balaurul cu ochii cerii isi facea intotdeauna aparitia in pragul usii capitonate, mult prea ingusta pentru inaltimea ei, invaluit intr-o dara de fum, care aveai senzatia ca ii iesea din toate orificiile fetei sale pamantii. Om bun dealtfel, dar putin cunoscut de elevii care il stiau de frica si pe care ii facea sa stea ghemuiti in banca printr-o simpla privire a ochilor sai sticlosi.
Cum spuneam... In acea zi urma robingo, interogarea, ascultarea la intamplare a nefericitilor la al caror nume se deschidea catalogul. Si, Doamne, cat eram de agitata! Ca faceam mereu cate o gafa si nu reuseam niciodata sa am trecere in fata omului acestuia. Singurul zece si atunci mi s-a parut un vis, l-am castigat de-abia in ultimul an cand mi-am exercitat talentul scriitoricesc pornind de la un text, la alegere, din Cioran. Tin minte ca mi-a zis in acel moment, fixandu-ma cu ochii aceia extraordinar de albastri... "Frumos, ma' fata, dar dupa textul asta ar trebui sa-ti faci o analiza interioara cat se poate de profunda...:((...
Intorcandu-ne la oile noastre... Eu, spiridus acum si nu mutulica, eram sigura de ceea ce invatasem. Ciudat. Trece pauza si ne asezam toti greoi, la locurile noastre. Urata asteptare... Nu-i nimeream niciodata pasii. Usa se deschidea brusc si din norul de fum sticleau doi ochi mici, acoperiti de riduri. Gandeam de multe ori, privindu-i fruntea: uite, as putea sa joc x si o in patratelele desenate de timp pe fruntea lui...
Si de data aceasta se ivi dezinvolt in tocul usii, tarandu-si pasii prin linistea apasatoare... Azvarli catalogul pe catedra si, aruncand o privire distrata asupra noastra, intreba:"Ei, sunteti gata??? Sa incepem robingo..." Hiiiiiiii.... Cateva oftaturi infundate, eu cu ochii in carte continuam sa repet "...din bube, mucegaiuri si noroi/Iscat-am frumuseti si preturi noi" Il auzi neasteptat de departe: "Sa vedem cine-i norocosul..." Intinse mana si deschise catalogul. "Mirica!"Liniste. Era numele meu? Chiar asa? Simti ghiontul colegei mele si fui nevoita sa ma ridic. Sangele mi se scursese tot in picioare si imi devenisera doua stane. Mainile acestea... Oare la ce-mi folosesc??? Vazui ochii-i strapungandu-ma curiosi. Trebuie sa reusesc...Deci...Cum era??? "Nu-ti voi lasa drept bunuri, dupa moarte, /Decat un nume adunat pe-o carte."
"Testament" de Tudor Arghezi. "...nu-ti voi lasa..."......"Mirica, ma' fata, ai invatat sau nu???" Sangele mi s-a intors in obraji si nu numai... Il simt pana sub radacina parului. Dar creierul meu tot stins este. Tabula rasa! Nu vrea si nu vrea! Ce sa-i fac... "Mirica, stai jos: trei!!"
Atat de scurt si de intens. Si am pierdut ca de fiecare data cand eram luata pe neasteptate... Ma simtisem de la bun inceput pierduta in liceul acela mare si pretentios, printre colegi invatati si incercati de ambitii inalte sau nostalgii metafizice. Nici macar profesorii nu-si dadeau seama de cum eram croita sau de ce puteau sa scoata din mine. Pentru ca eram muta sau prea linistita in lumea mea sau afisam, uneori, o copilarie absurda... Cum am facut in timpul orei de matematica. Ce-mi mai placea! Dar gresisem profilul, ca la limbi straine era totul mult prea usor. Si profesoara mea stia asta. Intorcandu-ma dupa o absenta indelungata, in clasa a noua, al doilea semestru...nu luasem inca in serios o regula: nu trebuia sa deschizi gura neintrebat. Nu erau luate in calcul circumstantele. Nu trebuia nenorocitul de la tabla sa afle, sub nici o forma, care era rezolvarea problemei. Si, pentru ca imi placea, imi fluturam intotdeauna mana din ultima banca si atrageam atentia profesoarei si a colegilor. In ziua aceea a fost ca un facut. Nu vroia deloc sa ma bage in seama! Se infuriase pe coleg, saracul de el si nu-mi vedea deloc mana. Si da-i si agita-te! Si amaratul care nu-si dadea seama de raspuns. Atat de usor! Hai tu!...Este in fata ta! Cum sa nu stii..."1"...Si-am gandit cu voce tare... "Cine-a soptit?", tuna profesoara...Aaaaa... "Cine a soptit?"...Ma ridicai spasita, cu un zambet agatat in coltul gurii. "Eu. Dar nu vroiam sa soptesc! Am...gandit cu voce tare..." "Unu, Gabriela??? Bine... Unu ai si tu astazi!" ...Si iata-ma si tap ispasitor.
Cu ceva timp in urma o prietena mi-a spus ca se pregatesc de revederea de zece ani... Doamne!!!.. Zece ani de cand am terminat liceul, zece ani de cand am iesit di curtea aceea saracacioasa, invecinata cu Liceul de muzica si cu gradinile blocurilor din micro V. Zece ani de cand nu m-am mai strecurat cu cate o carte in mana in curtea din fata, tolanita pe cate o banca rezevata profesorilor. Zece ani de cand nu am mai purtat sacoul acela grena care determina reactia celor de la Ienachita, liceul concurent... Urlau dupa noi, prin oras,"Carabellaaaaaaaaaaaaaaa..." Inca imi aduc aminte cele cateva cuvinte pe care mi le-au dedicat inainte de a pleca..."de ti-e foame sau ti-e sete/Pui la rana si iti trece..."
Mi-ar fi placut tare mult sa stiu ca se organizeaza si ai mei. Sa-i revad. Nu am cu ce sa ma laud. Nu am ce sa pun pe masa. Dar as fi vrut sa-i ascult pe fiecare in parte... Asa cum imi placea sa fac si in anii liceului... Din coltisorul meu.
Tempus fugit. Vietile noastre, ale tuturor, cum se strecoara printre degete sau cuvinte frumos asezate sau sub priviri calde ori straine, printre ploi si franturi de senin.