blog dedicat...

Zorile... Cred ca as putea gasi sute de moduri sa va povestesc ce inseamna pentru mine acest moment al zilei... Ma reinnoiesc! Si imi dau tot atatea motive de a zambi, cate tristeti as fi avut cu o seara inainte.

Diminetile racoroase si singuratice din arsoli, cand ma trezesc in simfonia privighetorilor, care parca mi-au devenit surori de suflet cu al lor cant vesnic viu si energia lor molipsitoare...
Diminetile din arsoli, cand ceata densa pluteste pufos deasupra vaii, cand o raza timida imi mangaie obrajii scrijeliti de vant iar in fata-mi inca mai strajuie luna palida, care imi ascunde pentru totdeauna gandurile noptii pierdute.
Zorile din arsoli, cand, cu plamanii captusiti de aerul umed, numar petele galbui aruncate de felinare peste piatra cubica de pe « corso » si pe cladirile mancate de vremuri, adulmec mirosul teilor de la « giardini » si pentru o clipa am senzatia ca lumea sta in loc si...imi intorc intotdeauna privirea, din autobuz, sa admir castelul....tronand asupra cuibului medieval frumos pastrat de acest popor atat de ciudat asemanator noua...si uneori atat de voit indepartat.
Acolo, in vale, fac eu ochi odata cu soarele si ma bucur de bradul din fata casei, de florile mele, de micile mele obiceiuri matinale, de noul inceput de zi pentru care ii multumesc lui Dumnezeu.



Autoexilul...

Intr-o buna dimineata, dupa prea multe nopti albe, am iesit din carapace si m-am razvratit impotriva mea. Mi-am calcat in picioare zambetul, mi-am certat inima si mi-am tarat sufletul in noroi si l-am lasat acolo, in lanturi. Apoi m-am intors furibunda intr-o casa mult prea goala, i-am acoperit ferestrele pentru ca lumina pe care o adoram inca de mic copil, sa-mi mangaie obrajii in zori, sa nu mai patrunda, mi-am luat icoanele si cateva amintiri in sac si am trantit, blocand usa dupa mine.
Am fugit cat am vazut cu ochii, cum ar spune draga mama dar, cand m-am oprit, le-am gasit pe toate langa mine. Ma urmasera in autoexilul meu si cartile si lumina si dorurile si durerile si inima...si sufletul inlantuit. Si le-am alungat din nou asa, murdare si triste cum erau. Si nu am vrut sa aud de ele pentru prea mult timp...
In zorii unei apropiate zile, privind la urmele lanturilor lasate pe gleznele si incheieturile sufletului meu, m-au cuprins remuscarile. L-am eliberat si l-am curatat incet, cat sa nu mai sangereze si i-am promis sa-i dau lumina cat cuprinde si cald, sa-i ostoiesc ranile si sa nu-l mai las singur si murdar.
Mi-a multumit obosit si mi-a spus ca...el nu m-ar fi parasit niciodata, nici macar atunci cand pana si speranta si-ar fi pierdut radacinile...
Buna dimineata, suflete ! Si bine te-am regasit in calea mea!
Ce rasarit de foc astazi... ca si lumina din noi! In aceasta dimineata cantam impreuna cu privighetorile!...