Da, este vorba despre mine... Sunt imbufnata.
As fi vrut sa scriu un articol de tipul... « pierdut in viata... », sa explic...cum ca eu, « spatiul » :) m-am certat cu timpul si sa spun ca imi pare rau ca lipsesc mult de pe aici, ca, de cate ori scap, popasurile-mi sunt intotdeauna frumoase si de folos.
M-am mai odihnit putin pe la voi zilele acestea si, ca de obicei, am incercat sa mai invat cate ceva. Si m-a lovit o idee frumoasa, in normalitatea ei.
Propunerea lui Pantacruel. Oscarurile... As fi vrut sa las si eu un comentariu dar mi-am dat seama ca nu am vazut nici unul dintre acele filme.
Si, apoi, mi-am dat seama ca am putut doar sa rasfoiesc ceea ce-mi doresc sa citesc si de cate ori imi vine in minte cate ceva sa va povestesc ies la suprafata, neinvitate, paginile citite in ultimele zile pentru cine stie ce « extemporal » amanat sau care-mi bate la usa. Si ma oftic. Mi se ofilesc gandurile.
Fac neindoit parte dintre acei oameni care, chiar daca ziua ar avea 48 de ore, tot nu ar fi multumiti. Pentru ca obosesc planuind si spunand ce mi-ar placea atat de mult, dar nu am timp... Da. Sunt 14 ore in afara casei si imi raman 10 ore in care ar trebui sa dorm, sa invat, sa mananc... sa traiesc ??? O extensie timpului astuia nu se poate face ???
Vreau sa vad partea frumoasa din lucruri. Ma incapatanez sa zic intotdeauna ca-mi place si ploaia si seninul si ca sunt putine lucruri care ma fac sa-mi ies din ale mele si ca toti avem parti bune si rele si ca toate se intampla cu un rost.
Dar astazi sunt suparata! Ca am inceput sa le impart pe balanta si-mi da cu minus, cum ar spune o prietena tare draga mie.
Parca bolovanii aceia, pe care vroiam sa-i atarn de gatul « doamnei » sa o arunc in Tevere, atarna acum de picioarele mele...facandu-ma sa ma innec in planuri si munca si alergat dintr-o parte in alta precum cainele lui Simion, ala care facea munca stapanului de dimineata pana seara si nu se alegea cu nimic. Nici viata de caine nu avea.
Pulsul vietii de acasa...de anul trecut am inceput sa-l simt prin majoritatea dintre voi si m-a ajutat extraordinar de mult sa va aflu aici. A fost ca un strigat de ajutor, care nu a ramas fara raspuns...atunci cand cand ma durea dorul care se stransese prea mult. Si tin sa va multumesc pe aceasta cale:)
Pulsul vietii de aici...il simt si nu-l simt. Pentru ca sunt sclava muncii, a drumului si programului care imi sufoca tot mai mult zilele.
Si-mi vine...uite-asa sa dau o fuga pana la Pincio si, cu o carte in mana (aceea pe care o voi gasi scrisa in limba noastra draga, la libraria Feltrinelli, din centru, unde inca nu am avut timp sa calc - dar ma duc dupa miros, pe cuvant:)), sa ma opresc indelung pe cate o banca, sa alerg apoi pana in Cupola Catedralei Sfantului Petru si sa strig deasupra Romei ca eu vreau sa traiesc, nu sa ma prefac... Apoi sa alerg la cinematograf si sa pierd o dupa-amiaza intreaga vazand filme, seara sa merg la Napoli, in vizita pe care am tot amanat-o, in pragul unei prietene iar dimineata sa plec spre Florenta si apoi Venetia. Si vreau sa pot sa merg Duminica sa ascult o slujba ortodoxa si mi-ar placea sa invat sa dansez tango, ca sa nu mai vorbesc de fotografie sau pictura si...vreau sa simt ca si bobocii timpului meu infloresc.
Si, da, vreau sa pot sa ma urc in masina si sa ma intorc acasa cand imi pofteste inima, sa-mi ostoiesc dorul sau sa-mi iau bagajele de dupa usa si, ajungand, sa zic...am venit pentru totdeauna! Oricat ar inseamna aceasta pentru timpul nostru mic... Si vreau :(...
Da, m-am trezit.... Un lucru imi este clar, insa. Sunt rezultatul alegerilor mele.
Parintele Cleopa zicea : « Rabdare! Nu pan’ la prasit, ci pan’ la sfarsit. Manca-v-ar raiul! »
As fi vrut sa scriu un articol de tipul... « pierdut in viata... », sa explic...cum ca eu, « spatiul » :) m-am certat cu timpul si sa spun ca imi pare rau ca lipsesc mult de pe aici, ca, de cate ori scap, popasurile-mi sunt intotdeauna frumoase si de folos.
M-am mai odihnit putin pe la voi zilele acestea si, ca de obicei, am incercat sa mai invat cate ceva. Si m-a lovit o idee frumoasa, in normalitatea ei.
Propunerea lui Pantacruel. Oscarurile... As fi vrut sa las si eu un comentariu dar mi-am dat seama ca nu am vazut nici unul dintre acele filme.
Si, apoi, mi-am dat seama ca am putut doar sa rasfoiesc ceea ce-mi doresc sa citesc si de cate ori imi vine in minte cate ceva sa va povestesc ies la suprafata, neinvitate, paginile citite in ultimele zile pentru cine stie ce « extemporal » amanat sau care-mi bate la usa. Si ma oftic. Mi se ofilesc gandurile.
Fac neindoit parte dintre acei oameni care, chiar daca ziua ar avea 48 de ore, tot nu ar fi multumiti. Pentru ca obosesc planuind si spunand ce mi-ar placea atat de mult, dar nu am timp... Da. Sunt 14 ore in afara casei si imi raman 10 ore in care ar trebui sa dorm, sa invat, sa mananc... sa traiesc ??? O extensie timpului astuia nu se poate face ???
Vreau sa vad partea frumoasa din lucruri. Ma incapatanez sa zic intotdeauna ca-mi place si ploaia si seninul si ca sunt putine lucruri care ma fac sa-mi ies din ale mele si ca toti avem parti bune si rele si ca toate se intampla cu un rost.
Dar astazi sunt suparata! Ca am inceput sa le impart pe balanta si-mi da cu minus, cum ar spune o prietena tare draga mie.
Parca bolovanii aceia, pe care vroiam sa-i atarn de gatul « doamnei » sa o arunc in Tevere, atarna acum de picioarele mele...facandu-ma sa ma innec in planuri si munca si alergat dintr-o parte in alta precum cainele lui Simion, ala care facea munca stapanului de dimineata pana seara si nu se alegea cu nimic. Nici viata de caine nu avea.
Pulsul vietii de acasa...de anul trecut am inceput sa-l simt prin majoritatea dintre voi si m-a ajutat extraordinar de mult sa va aflu aici. A fost ca un strigat de ajutor, care nu a ramas fara raspuns...atunci cand cand ma durea dorul care se stransese prea mult. Si tin sa va multumesc pe aceasta cale:)
Pulsul vietii de aici...il simt si nu-l simt. Pentru ca sunt sclava muncii, a drumului si programului care imi sufoca tot mai mult zilele.
Si-mi vine...uite-asa sa dau o fuga pana la Pincio si, cu o carte in mana (aceea pe care o voi gasi scrisa in limba noastra draga, la libraria Feltrinelli, din centru, unde inca nu am avut timp sa calc - dar ma duc dupa miros, pe cuvant:)), sa ma opresc indelung pe cate o banca, sa alerg apoi pana in Cupola Catedralei Sfantului Petru si sa strig deasupra Romei ca eu vreau sa traiesc, nu sa ma prefac... Apoi sa alerg la cinematograf si sa pierd o dupa-amiaza intreaga vazand filme, seara sa merg la Napoli, in vizita pe care am tot amanat-o, in pragul unei prietene iar dimineata sa plec spre Florenta si apoi Venetia. Si vreau sa pot sa merg Duminica sa ascult o slujba ortodoxa si mi-ar placea sa invat sa dansez tango, ca sa nu mai vorbesc de fotografie sau pictura si...vreau sa simt ca si bobocii timpului meu infloresc.
Si, da, vreau sa pot sa ma urc in masina si sa ma intorc acasa cand imi pofteste inima, sa-mi ostoiesc dorul sau sa-mi iau bagajele de dupa usa si, ajungand, sa zic...am venit pentru totdeauna! Oricat ar inseamna aceasta pentru timpul nostru mic... Si vreau :(...
Da, m-am trezit.... Un lucru imi este clar, insa. Sunt rezultatul alegerilor mele.
Parintele Cleopa zicea : « Rabdare! Nu pan’ la prasit, ci pan’ la sfarsit. Manca-v-ar raiul! »
