blog dedicat...

Dascali. Sot si sotie. De purtat cu mandrie...sau nu...
Doamna...
Profesoara de franceza...supranumita « closca» intre ai nostri, surda si putin nebuna (cel putin asa afirmau cei de la alt profil care au fugit pe fereastra, in timpul orei sale :))... Asta atunci cand vroia, lucru pe care l-am inteles mai taziu... Ciuca limbii franceze, ciudat inspirata in ceea ce privea vestimentatia, asorta intotdeauna culori care iti zgariau dureros retina si folosea acel ruj sangeriu in contrast cu ochii verzi, mici, aproape liniari... parul oxigenat si ondulat prea scurt, in jurul obrajilor bucalati... Ii placea sa vorbeasca, sa-ti intre in suflet, sa stie ce se intampla cu tine si cu familia ta, sa judece...motiv pentru care nu o singura data s-a gasit in situatii neplacute cu elevi care nu intelesesera ca un lucru ramane secret atunci cand il tii pentru tine.
Avara si muscata de sarpele invidiei uneori, femeie simpla si foarte directa, detinea insa una dintre cele mai frumoase calitati ale unui dascal: ii placea ceea ce facea! Iubea limba franceza si ne facea sa ne transpire palmele pe caietele studentesti, scriind saptamanal zeci de pagini de traduceri literare si de exercitii de gramatica iar cuvintele aveau ecou frantuzesc, dupa doua ore alaturi de ea... Nu era niciodata multumita si-mi amintesc ca din partea ei mi-a fost dat sa am prima « satisfactie » abia in ultimul an de pregatire, cand deja eram in posesia unei colectii impresionante de...caiete studentesti insangerate, in sintonie cu unghiile ei perfect lacuite. Iar paginile pe care le propunea pentru traduceri imi trezeau de multe ori pofta de citit.... Nu mai puteam lasa cartile din mana fara sa aflu rostul acelor farame de idei, sfarsitul acelor dimineti atat de frumos descrise sau taina povestilor incantatoare de dragoste. I se luminau ochii a roua si i se incretea pielea in jurul lor...intr-un suras larg atunci cand descoperea un nou talent. Si mi-a ramas de la ea mult! Mult mai mult decat ma asteptam sau intelegeam atunci cand, in lumea mea tacuta, credeam ca oamenii sunt evidentele si ideile exprimate si privirile surprinse, din care eram convinsa ca descoseam multe... Nu stiam atunci ca, pentru a avea gustul oricarui lucru trebuie, in primul rand, sa lasi timpul sa cearna tot... Cu atat mai mult legaturile cu cei din jur... Sunt cu atat mai frumoase si mai pretioase cu cat timpul le adauga, asemenea vinurilor vechi, efervescenta vietii, gustul emotiilor traite impreuna, a daruirilor si a renuntarilor, a stabilitatii... Ceea ce draga mea diriginta mi-a lasat am pretuit cand am descoperit rezultatul eforturilor din anii liceului. Am pretuit si as vrea sa am posibilitatea sa o revad, sa ii duc un buchet de flori de primavara si sa mai vad, inca o data, salonul intunecat, cu scaunele mereu acoperite pe parul prea multelor pisici rasfatate si cartile si tablourile si sa-i mai urmaresc, pentru putin, accentul sau « français » si manichiura sa perfecta... Si sa-i spun un simplu « Multumesc ! »

Domnul...pictor recunoscut, cu expozitii in tara si peste hotare, profesor la Scoala de arte pe care o frecventam in paralel, in perioada liceului.
Inalt de cel putin un metru si nouazeci, cu nas acvilin, ochi scrutatori, parul si barba albe parca dintotdeauna...vorbaret si curios nevoie mare, atingand de prea multe ori limita invadentei.. Ore lungi intr-un atelier slab luminat, in perfecta dezordine, cu soarele intrezarind printre geamuri prafuite si lasand impresia unui etern amurg peste picturile ingramadite prin colturi, un radio care scotea un zumzait slab, de fundal, dar nu reusea niciodata sa acopere vocea lui si a interlocutorilor lui, oameni atat de patrunsi de inteligenta si de importanta lor ca uitau, de cele mai multe ori, scopul prezentei acolo. Aerul pe care-l expira avea iz de indiferenta fata de noi si de superioritate fata de lume... Inca imi amintesc reactia lui cand a vazut prima mea pictura (in tempera)... « ce-ai facut ma’ fata, tu, aici...desene animate ??!!!» sau comentariul lui cand a descoperit, intamplator, o carte pe care o citeam : « tu trebuie sa ramai asa, frumoasa, sa se bucure ochiul de tine. Cunostinta urateste...nu stiai ???!!! Pai da...iti creste nasul...uite-asaaaa...(si isi indica nasul cu degetele sale lungi), iti ajung urechile clapauge, nu mai vezi bine si-ti ies ochii din cap holbandu-te pe cartile acelea... Asculta-ma pe mine...» Si a izbucnit intr-un ras ragusit si zgomotos, multumit de ceea ce tocmai ii auzisera urechile...
Ajunsesem acolo pentru ca imi doream din toata inima sa invat sa desenez si sa pictez in ulei... Intotdeauna muta si neutra din cauza timiditatii care ma sufoca, umbra, speram, intre colegele mele nelinistite si dornice de afirmare, intre invitatii care stiau si spuneau atat de multe, imi vedeam constiincioasa de desenele mele, mai prindeam cate o fraza sau o idee din zbor, ma multumeam sa raspund scurt si la obiect si sa ma ascund in spatele unui zambet, atunci cand mi se innoda limba si nu ma lasa sa raspund... Nu am pictat niciodata in ulei si nici nu mi-am ridicat diploma care atesta ca am terminat trei ani de Scoala de arte.. Inca zace in arhiva Scolii. In urma uneia dintre ultimele « lectii » am descoperit atelierul de la parter al unui alt profesor neplacut fetei dascalului nostru, loc unde incantatoarele mele colege dispareau mult prea des... Am ramas vrajita... Aceeasi lumina slaba si calda se strecura printre sevaletele asezate frumos, muzica in surdina, chipuri incruntate pe mica lor opera... Liniste... La ceea ce as fi putut sa invat in scoala am renuntat, dar nu si la visul meu...amanat pe termen nelimitat... Atelierul meu mic, mic si luminos, cu ferestre mari, plin de carti, de schite si fotografii... Poate, odata, la ani batrani...cand sper ca vor veni copiii si nepotii sa-mi cante colinde la ferestre, voi gasi un coltisor si pentru acest vis....

Edith Piaf - "Non, je ne regrette rien"