...atunci cand privesti de jos in sus, chircit pe scarile iesirii de la metrou, la trecatorii atat de grabiti si de pierduti in multele lor griji, ca nu au timp sa te intrebe daca ai nevoie macar de un pahar cu apa sa-ti clatesti fata palida...
...atunci cad omul caruia i-ai spus ca-l iubesti in tot atatea moduri in care ti-ai dat si seama uita sa-ti raspunda la salut...
...atunci cand simti ca devii o amintire pentru cei dragi si ca ochii lor ii ratacesti si tu prin ganduri.
doare mana care ramane goala desi intinsa, dor bratele care-ti refuza mangaierea si ochiul strain.
doare, asa cum am vazut foarte frumos scris, acel prea tarziu, care, de multe ori nu ne dam seama ca il reprezinta doar moartea.
dor neiertarea, mania, mandria care-ti seaca lacrimile si-ti ingheata izvorul iubirii.
doare...sufletul care nu poate vedea mai departe de el, pentru ca s-a inchistat in indiferenta durerilor lui...
11 august, 2009 22:23
paradoxul este insa ca durerea da nastere si la lucruri frumoase, dovada articolul tau...super subiectul, si iti marturisesc ca de indiferenta asta, in multiplele ei feluri, m-am lovit si am disecat-o constant...
12 august, 2009 01:01
Multumesc mult!:)
Am citit de curand intr-o carte din care intentionez sa traduc aici cateva idei..."doar durerea ne ajuta sa crestem, sa ne maturizam. Dar durerea trebuie luata de piept, cine aluneca sau se autocompatimeste este destinat sa piarda..."
Stii ce gasesc eu paradoxal? Faptul ca majoritatea dintre noi emitem mai mult sau mai putin aceleasi teorii si...din pacate, facem-in aceeasi masura-aceleasi greseli. Indiferent de circumstante. Ar trebui sa privim intotdeauna in noi, la ceea ce dam... Si apoi ceea ce primim...