blog dedicat...

...Uitasem de noptile tacute sub covorul de stele mancat de varful copacilor, uitasem de luna noua-n rasarit, felie taiata dintr-un vis neterminat inca, uitasem de senzatia racoroasa lasata de muschiul umed si molatic pe calcaiele incinse de mers...
Si padurea in haina de august, cu varfoare ingalbenite de caldul uscat ce zace inca peste noi si prunele varatice acrisoare, raspandite peste valcel si mirosul de frunze arse care prevesteste parca toamna ce va veni...

Am ratacit pret de o privire peste aceste fotografii si zecile pe care le-am facut, mi-am numarat frunzele si clipirile si gandurile bune sau rele si mi-am inghitit tristetea. Da, stiu. Floarea sau copacul pe care vi-l arat eu aici sau poteca sau seninul meu nu sunt si ale voastre. Si insami eu, cu fiecare an care se asterne peste mine, persoanele sau lucrurile le vad mai aproape sau mai departe dupa haina pe care o imbraca sufletul meu.
Dar ce ma trage acasa este faptul ca in fiecare frunza, in fiecare floare, in fiecare piatra, in fiecare poteca, in fiecare vara verde mi-am scris viata. Si pierduta intr-o nostalgie ametitoare tot incerc sa regasesc senzatii si sentimente pe care pastrez adanc ascunse in mine.
Va mai veni inca un septembrie si inca un foc de Sfantul Dumitru si o ploaie marunta si innecacioasa peste aleile targului meu drag. Si Duminica se va auzi din nou Sfanta Liturghie in Biserici si poate rasaritul imi va fi mai greu, acolo unde imi vor colinda picioarele in lumea asta. Stiu ca vreme trece, vreme vine si ca maine voi deveni o alta farama de amintire dar nu-mi voi ostoi setea pana nu ma voi opri si imi voi ingropa gleznele in pamantul unui vis realizat, in pamantul unde-mi canta inima.
Lucrurile iau forma noastra si dispar odata cu noi. Este...umilitor cum, dintr-o data, la moartea unui om, totul devine, poate, folositor pentru realitatea altuia si cum ramane utilitatea si dispare personalitatea... Atunci intelegi ca, de fapt, mirosul tau se cerne in aerul fiecarei dimineti ce se va ivi dupa tine, chitara se va odihni intr-un alt colt, pisica va manca din alta palma, cartea cu dedicatie o va citi un altul pentru care acele randuri nu sunt miscatoare de suflet si ceea ce ai fost dispare incet, incet din natura lucrurilor... Si totusi ne legam de ele pentru ca sunt oglinda noastra si in tot ceea ce facem incercam sa gasim un sens pentru ca nu intelegem sensul Vietii din noi...
Ea ne indeamna sa lasam in urma un zambet de copil, o mana de om, o farama de gand scrisa sau descrisa, o speranta sau un dor... Suflete nascute din Suflete sau ganduri si zambete din inima...